Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

portrete în peniţă
FLorENTIN PoPESCU
U
Polivalenţă şi dăruire:
Emil Lungeanu
nii au scris că dă dovadă – în tot ce a aşternut pe hârtie – de „rafinament
şi nonconformism, eleganţă stilistică şi umor” (Alex. Ştefănescu), alţii au
socotit că el „combină gluma cu erudiţia” (horia gârbea), „talentul cu geniul”
(Adrian Mihalache), cu „o arhitectură interioară ca la teatru” (nicolae
georgescu), nefiind deloc puţini nici cei care l-au numit „scriitor complet,
împătimit, bolnav de literatură, cu real talent” (Ana Dobre), „dotat cu un
simţ special al cuvintelor” (Mircea ghiţulescu), „un monstru” (Paul Everac),
„un enciclopedist, un mânuitor de idei, de contexte intelectuale de primă
mână, cu un umor suveran şi cu o foarte mare ştiinţă a fluidităţii frazei, un
stilist redutabil” (henri Zalis).
Evident, toate aceste aprecieri se refereau/ se referă la literatura
acestui autor, la virtuţile multelor lui pagini adunate în romane, în piese
de teatru şi în volume de critică. Şi, fără îndoială, toate aprecierile sunt
susţinute cu argumente serioase şi în urma unor lecturi „cu creionul în
mână”, cum se zice îndeobşte.
Dar omul? Dar cel care se află în spatele unei opere redutabile, edificată
în ceva mai mult de un deceniu?
Despre om – şi e cazul, cred, să spun că e vorba de Emil Lungeanu –,
un obişnuit al întrunirilor literare şi al manifestărilor culturale din Bucureştiul
ultimilor zece-doisprezece ani, s-a scris în treacăt şi ocazional. Şi nu
pentru că n-ar fi meritat-o, ci pentru că este un ins care nu aleargă după
publicitate. Ba, aş putea spune că uneori încearcă să o evite, convins fiind,
ca orice scriitor pe deplin conştient de valoarea lui, că mai înainte şi mai
înainte de toate despre un literat trebuie lăsate să vorbească creaţiile lui şi
abia mai târziu – dacă mai e cazul! – să i se dea cuvântul şi autorului…
ne-am cunoscut târziu, după anul 2010 şi faptul s-a petrecut la Biblioteca
Metropolitană din Bucureşti când, întâlnindu-ne, ne-am promis să ne
oferim unul altuia câte o carte dintre cele care ne apăruseră de curând. La
vreo săptămână a avut loc şi schimbul de autografe. Răsfoindu-mi volumul
oferit s-a oprit la ultimele pagini şi, văzând o bibliografie impresionantă
(tipărisem până atunci peste cincizeci de cărţi) în care a descoperit mai
multe titluri, zicea el, ceva mai aparte decât la alţii (adică pe lângă poezie,
proză şi critică, şi dicţionare, monografii, cărţi de călătorie ş.a.) m-a între-
Ex Ponto nr. 2, 2012
141