Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
138
existenţei. În gramatica Rememorării, însă, se vorbeşte/ scrie mai ales la imperfect.
Eu eram, tu erai, el/ ea era, noi eram, voi eraţi, ei/ ele erau. Pe de o
parte, asta înseamnă, ca-n basme, un timp scutit de final, dar cu finalitate. Pe
de altă parte, tot asta înseamnă că eu povestesc, în mod intenţionat, nu ceea
ce (sau cum) a fost, ci ceea ce (sau cum) cred eu de cuviinţă. La urma urmei,
rememorarea este trădarea memorării. nu recomand nimănui să folosească
amintirile acestea într-o istorie riguroasă a vieţii literare constănţene. Amintirea
este impresie, nicidecum dare de seamă statistică, scriere partizană, deloc
transcriere corectă politic.
Drept pentru care îmi voi aminti alene, în deschidere, un fragment din
povestea a două Cenacluri constănţene. În fapt, eu îmi amintesc de trei:
„ovidius", patronat de revista Tomis şi găzduit în aula Bibliotecii Judeţene;
„Mihail Sadoveanu", încartiruit cu trup(e) şi suflet la Casa Armatei; „Poesis",
retras strategic ( strategia mi se pare şi acum oleacă perdantă, în primul rând
pentru existenţa culturală de atunci a oraşului) la Casa Corpului Didactic. Dacă
mai existau şi altele, îmi cer sincer iertare pentru pana de memorie. Revin la
chestiune. Apucasem să citesc 1984 al lui orwell (în engleză, pe sub mână
etc.) şi îmi părea că literaţii constănţeni care frecventau constant cele trei
Cenacluri puneau în practică, cu o solemnitate soporifică, tactica geopolitică
din celebrul roman – se află trei Mari Puteri pe planetă şi în permanenţă
două sunt aliate împotriva celei de-a treia. Dacă în 1984 dinamica alianţelor
impunea schimbarea periodică a partenerilor, în fragmentul de viaţă literară
constănţeană pe care îl rememorez „ovidius" şi „Mihail Sadoveanu" erau
prieteni/ prietene la cataramă şi benchetuiau (şi platonic, şi bahic), pe când
„Poesis" îi/ le privea ţâfnos peste umăr. viaţa culturală constănţeană era, la
sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80 din secolul xx, cariată de orgolii. Iată
de ce eu spun povestea doar a două Cenacluri.
Cunoscuţi, amici, prieteni. Scriu Cenaclu cu majusculă. E un semn de
preţuire - în prezent, pentru trecut. Atitudinea de acum amestecă nostalgia
puţin vinovată (pe atunci, se întâmpla şi să iau în derâdere întrunirile cenacliste,
deşi pe cele amintite le frecventam disciplinat), sentimentalismul aflat
obligatoriu în dotarea tempi pasati şi respectul cuvenit unui veteran de război.
Deoarece chiar se desfăşura un război în epocă, între ceea ce ţi se spunea
oficial să faci (să simţi, să crezi, să gândeşti etc.) şi ceea ce făceai (simţeai,
credeai, gândeai etc.) neoficial, război în care Cenaclul lupta pe un front
imaginat pentru libertatea de a cutreiera lumea şi istoria după plac. Departe
de mine tentaţia cuvintelor mari şi a gesticulaţiei teatral-eroice. Rememorările
acestea nu vor scoate la iveală dizidenţă spectaculoasă, adică declarată
public, şi/ sau luptă anti-dictatură exemplară, adică manifestată tot public.
La Cenaclu, împotrivirea se făcea în grup, e drept, dar unul intens mozaicat,
aşa că, substanţial, era de factură individuală. nu consta în confruntare, ci în
evadare. Cenaclul era loc şi moment de trecere în universuri paralele.
În Dicţionar (dEX, spre un exemplu), ni se spune despre Cenaclu că este
un grup de literaţi, de artişti etc. legaţi prin afinităţi estetice, temperamentale,
care au aspiraţii asemănătoare, program estetic comun, uneori o publicaţie
proprie. Definiţia se potriveşte mai ales acelor Cenacluri care au schimbat
macazul estetic al unei vremi şi o întreagă istorie a unei literaturi naţionale a
luat-o pe o altă rută. Acele Cenacluri au provocat mutaţii atât în conştiinţa de
sine a scriitorilor, cât şi în obişnuinţa de lectură a cititorilor. Îndeobşte, nu doar
radioactivitatea artistică a acelor Cenacluri a depăşit valoarea acceptată, ci