Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
96
Aproape toate sonetele lui voiculescu au – aşa cum însuşi poetul mărturiseşte
– valoarea unei rugăciuni isihaste („Sunt psalmii mei o taină, o
rugă necurmată” – s.n.), prin care fie că încearcă să se angajeze în urcuşul
desăvârşirii duhovniceşti, fie că doreşte inhabitarea divinului în uman (ca în
Sonetul 22). vom urmări în continuare atitudinea eu-lui poetic, în funcţie de
aceste două dimensiuni spirituale, a căror finalitate este – cum spune nichifor
Crainic – „căsătoria duhovnicească”.
În finalul Sonetului 2, poetul îşi declară intenţia concretizării periplului
spiritual: depăşirea condiţiei umane, întru desăvârşirea sa duhovnicească,
prin unirea cu Cel veşnic:
Râvnesc nenfăptuitul vis al desăvârşirii;
Ca-nalta-Ţi frumuseţe să nu fie o nălucă,
– Cu clipa-n zbor venită cu alta să se ducă –
voi sparge-ntârziatul decret de lut al firii:
Ca ea să dăinuiască de-a pururi roditoare.
vom observa că declaraţia aceasta conţine câţiva termeni care, puşi în
legătură cu Absolutul, capătă valoarea unor superlative stilistice: „nenfăptuitul
vis al desăvârşirii”, „nalta frumuseţe”. Aceste construcţii augmentative definesc
nelimitatul la care râvneşte sonetistul, a cărui desăvârşire – „nalta frumuseţe”
– îl atrage magnetic. Poetul e conştient că Cel spre care va „zbucni” ca „o
flacără târzie” nu se lasă prea uşor cunoscut, de aceea îl numeşte într-un loc
„prinţ hermetic, ca-ntr-o eternitate”.
viaţa mistică este „viaţă în divin şi divinul în spiritualitatea Bisericii de Răsărit
nu este în primul rând putere, ci izvorul din care ţâşneşte făptura cea nouă
şi noua viaţă”. 9) Făptura cea nouă este creaţia unită, prin iubire, cu Dumnezeu:
„Iubirea este, după calitatea ei, asemănătoare cu Dumnezeu” – spune Sf. Ioan
Scărarul. 10) o astfel de iubire reciprocă îi face pe cei doi protagonişti „egali în
frumuseţe”, iar forma ei de manifestare este Lumina dumnezeiască: „Să ne
topim în alba, zeiasca voluptate…” (Sonetul 16). Simpla rostire a numelui
celui care este sol dezrobirii are darul să aducă în inimă isihia, înlesnindu-i
astfel omului desprinderea de condiţia de rob:
A fost de-ajuns un nume, al tău, sol dezrobirii,
S-au spart şi veac şi lume; ţinut prizonier
A izbucnit din ţăndări, viu, vulturul iubirii.
(Sonetul 16)
Este locul să precizăm că în versurile citate mai sus poetul se dovedeşte
a fi adeptul isihasmului practicat şi recomandat de Sf. Evgarie, care punea
accentul pe contemplarea intelectuală şi rugăciunea minţii monologică. Tocmai
acest aspect îl ilustrează Voiculescu în primul vers reprodus de noi: „A fost
de-ajuns un nume, al tău, sol dezrobirii”.
Cei care cheamă acest nume trebuie să conştientizeze prezenţa Domnului,
„să aibă în inima lor convingerea intensă şi înflăcărată că se află în prezenţa
nemijlocită a Mântuitorului.” 11) Din această convingere ardentă se naşte iubirea
– poarta ce duce la unirea spirituală. o astfel de iubire „fără saţiu şi fără
limite” e una înălţătoare, deasupra păcatului, ca şi a patimilor: „Iubirea ni-i
sfinţită de marea-i înălţime,/ (…) Acolo sus, păcatul n-ajunge nici ca gând,/
Şi viţiul nu suie nici în închipuire” (Sonetul 18).
Pe măsură ce se purifică de patimi, omul creşte în dragostea faţă de sacru
(cf. Dumitru Stăniloaie):