Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
90
interpretări
DANIELA VArVArA
L
În căutarea logosului originar.
De la cuvântul revelat la necuvânt, via Eminescu
Motto: „Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul?”
umea ce gândea în basme şi vorbea în poezii, sau copilăria umanităţii evocate
nostalgic în Venere şi Madonă – ca un ideal pierdut în noaptea unei
lumi şi ea apuse – este cu atât mai departe azi de noi, postmodernii, cu cât
ne-am îndepărtat de Cuvânt, mai precis de adevărul revelat în cuvânt. Şi-a
mai păstrat limbajul uman rolul primordial – acela de a numi întocmai esenţa
lucrurilor, sau ne servim de cuvinte ca să ne ascundem starea de criminali ai
fratelui nostru Abel, să minţim, să purtăm măşti?
Dacă luăm în calcul că sâmburii postmodernismului s-au format în perioada
contemporană lui Eminescu, prin Aşa grăit-a Zaratustra, Ecce Homo
(nepunând la socoteală şi filosofia propriu-zisă, teoretizările lui Lyotard sau
ale deconstructiviştilor de mai târziu), dar chiar şi fără această „aşezare
în rând” cu filosofia pe care, practic nu a avut cum să o cunoască, putem
afirma că scriitorul român simte precaritatea limbajului, răsturnarea valorilor
umanităţii, anticipează anti-metafizica (deşi acest termen va fi folosit cu un
secol mai târziu de către nichita Stănescu), sau chiar, îndreptarea lumii spre
de-metafizicizare (un termen al postmodernităţii filosofice, propus, printre alţii,
de vattimo, în Sfârşitul modernităţii).
Dincolo de concepţia romantică asupra vieţii şi a literaturii sau a limbajului /
cuvântului, căreia, evident şi firesc, Eminescu îi este tributar, se poate întrezări
în opera (gândirea) sa ideea – modernă – a insatisfacţiei faţă de limbaj ca
mijloc de exprimare poetică. Aceasta, fie din anumite versuri, în special ale
ultimei perioade, fie, mai ales, din modul de scriere cu nenumărate variante
ale unor creaţii.
În Odin şi poetul, se reiterează ideea că poezia este o căutare a exprimării
adevărului, mai precis ea este „expresia adâncă a unei simţiri adevărate”.
Astfel, se încearcă o recuperare a spaţiului originar, a idealului pierdut de-a
lungul istoriei umanităţii, a Cuvântului capabil să redea adevărul, să numească
întocmai, a logosului care nu adăpostea în sine prăpastia dintre sens şi
semn, dintre ousia şi parousia, a logosului făuritor, a cuvântului care numea
şi înfăptuia în acelaşi timp (dabar, în interpetările rabinice).