Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

faima şi frumuseţea actului donquişotesc, başca de propria-i credinţă, ei bine
(altfel rău), asta nu înţelege ...poate şi pentru că-i încă departe de moarte
şi neînstare să se privească din afara lui, să se judece ca pe altcineva sau
altceva... Îi e însă tot mai greu să treacă cu vederea sentimentul din ce în
ce mai puternic, ba chiar certitudinea, că aduce răul – puţin spus că poartă
ghinion – tuturor celor care-i sânt prin preajmă (şi culmea, doar celor cu care
are relaţii bune), că posedă (ori îl posedă ?!) în el încă de mic un îngeraş al
nenorocirii altora şi că tot ce atinge o dă-n bară mai devreme sau mai târziu,
„bara” mergând chiar pân’ la datul colţului... oare să nu existe şi altă soluţie
de a eluda acest blestem, în afara morţii „fizice”, pentru că oricum pava vine
dinăuntrul lui, din zona spiritului, a minţii, nu-i aşa (sau poate din mai ştiu eu
ce zonă para)?!... Retragerea din preajma tuturor, într-o aşa zisă sihăstrie,
e tot o soluţie „fizică” ...că pe aia înspre lăuntrul lui o moşteneşte practic de
mic şi tot un drac... şi totuşi singurătatea e starea lui naturală şi ceilalţi există
pentru el doar prin lipsa lor, prin felul în care resimte această lipsă, resimţită
speră, reciproc, „parteneriatul” lor imaginar priindu-i cu adevărat pentru că
doar astfel poate comunica cu ei, în lipsa lor „fizică”... de fapt, cu-adevăr doar
cu el... Culmea e că n-ar putea zice că pe el însuşi nu-l atinge după ceafă
respectivul îngeraş – că drac mi se pare pleonastic – numai că un drăcuşor
– că ce sau cine altceva sau altcineva ar mai putea fi – îl face aproape imun
la făcăturile îngereşti, pe care doar le percepe, le contabilizează, dar nu-l
afectează decât mental şi nu-i trezesc un interes suficient de mare încât să
depăşească o zonă periferică a eu-lui şi existenţei lui, adică rămâne undeva
pe-afară, într-o lume pentru care n-are prea multe afinităţi – nesimţit l-ar putea
eticheta unii, ba chiar majoritatea... altfel, culmea, deşi ştie şi simte că nu-i
bine pentru ceilalţi să se afle în preajma şi viaţa lor, continuă să dorească,
să spere şi chiar încearcă mereu să ajute pe cât poate el şi numai el, să facă
bine celor din jur, deci în consecinţă şi prin urmare duce mai departe fără sănţeleagă
de ce, însăşi lucrarea diavolului (ori poate-a îngerului), nu-i aşa?!...
(oare o asemenea situaţie ar putea explica sau refundamenta zicala, cum
că: drumul spre iad e pavat cu intenţiile alea drăguţe?!)...
Krishnamurti şi alţi băieţi de la Ind susţin că dacă nu-ţi doreşti nimic, nu lupţi
să dobândeşti ceva, nici n-o să ai de suferit după vreo pierdere sau înfrângere
(altfel, vorba lu’ Caragiale şi altor mioritici: „n-am leafă... da’ nici reţinere numi
face, ce-i drept”!)... adică, dacă nu iubeşti nu poţi fi gelos şi n-are de ce
să-ţi pese de altcineva sau altceva; dacă nu-ţi doreşti să trăieşti, nu văd de
ce ţi-ar păsa de moarte, nu?! (îngroş eu obrazu’ sofisticărelii)... altfel, uşor de
zis, hard to do!... Mă rog, asta e... se roagă, pe dracu, ca dracu, se roagă la
el nu la ăl de sus, se roagă de el în loc să uite de el... să nu-ţi faci, cică, chip
cioplit… da… măcar o idée, cum e… îmmm?!...
(motiv pentru care Biblia e o oarecare lectură beletristic-culturală şi creştinismul
izvorul dictaturii?!)
Eseu de belea
Indiferent când vei da colţu’, tot o să-ţi mai rămână câte ceva sau cineva
de apucat, de făcut, de aşteptat, de cunoscut, etc... Poţi s-o mierleşti cu
numai câţiva ani înainte de terminarea cărţii... cu câteva luni înaintea trecerii
Ex Ponto nr. 2, 2012
63