Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
142
bat scurt: „S-a scris vreo monografie despre tine?”, „nu”, i-am răspuns eu,
la fel de surprins fiindcă m-am considerat întotdeauna un ins care îşi cultivă
în linişte ogorul, fără să se gândească la recunoaşteri imediate, altfel zis la
studii monografice care să-i fie consacrate.
Emil a rămas câteva clipe pe gânduri, parcă ascunzându-mi ceva ce îi
trecea în momentele acelea prin minte, după care m-a abordat frontal: „Ştii
ce? n-ai vrea să scriu eu o monografie?”.
Să spun că propunerea mă flata, mai ales că venea din partea unui confrate
cu o cultură şi o operă literară serioase în spate, este aproape inutil.
Ce a urmat e lesne de înţeles: i-am adus toate cărţile şi el s-a aşternut pe
citit. Printr-un joc al întâmplării Editura Dacia xxI din Cluj tocmai îmi ceruse
un manuscris, pe care să-l predau în cinci-şase luni sau chiar mai devreme,
iar eu nu-l aveam. Le-am propus celor de-acolo să mai aştepte până când
Emil Lungeanu va termina monografia şi s-o publice în locul unei cărţi de la
mine. În fond şi într-o bună măsură rămâneam şi eu implicat, chiar dacă nu
ca autor, ci ca personaj…
Fac un salt peste timp (nu prea mare, de vreme ce este vorba de numai
câteva luni) şi ajung în ziua de 21 noiembrie 2011 când în rotonda Muzeului
naţional al Literaturii Române a fost programată lansarea monografiei despre
care este vorba şi care poartă un titlu incitant: Călător în Parnas. Odiseea
literară a lui Florentin Popescu. Lume multă, neaşteptat de multă. Prieteni şi
cunoscuţi ai amândorura, ai autorului şi ai personajului.
Dar am crezut şi atunci, aşa cum cred şi acum, că toţi acei scriitori, publicişti,
simpli cititori n-au venit acolo numai pentru o simplă lansare de carte,
ci dintr-o mare curiozitate. Era pentru prima oară când se lansa un nou gen
literar: critica literară în versuri.
volumul a fost conceput de Emil Lungeanu după tipicul epopeilor clasice,
fiind structurat în paisprezece cânturi. Cânturi în care Emil Lungeanu,
dispunând de o bibliografie bogată, a „turnat” cam tot ce trebuia turnat într-o
monografie: citate din autorul comentat, extrase critice din cronicile despre
volumele aceluia, opinii personale – totul într-o curgere şi fluiditate de-a dreptul
uimitoare. nu era vorba de un simplu comperaj, mai mult sau mai puţin
inteligent, ci de cu totul altceva: ironie, sarcasm, bun simţ, judecată lucidă,
subtilitate şi eleganţă. Altfel spus „un joc serios imposibil de imitat, dar cu
siguranţă, de pus la un loc vizibil în bibliotecă şi bibliografii”, cum avea să se
exprime ceva mai târziu, într-o cronică, academicianul gheorghe Păun.
Acum, lăsând la o parte evenimentul de atunci şi chiar şi cartea (despre
care s-a scris mult şi chiar contradictoriu în presă, iar volumul a cunoscut
deja, într-un scurt timp, două ediţii), se cuvine să spun ceva şi despre cultul
prieteniei, această floare atât de rară în vremurile noastre, mai ales printre
scriitori şi artişti. Ei bine, Emil Lungeanu cultivă cu succes această floare. Şi
nu prin declaraţii ce ar putea părea dacă nu suspecte cel puţin ciudate, ci
prin fapte. Şi iată cum. El scrie cronici de întâmpinare la tipăriturile colegilor,
vădind înţelegere şi o remarcabilă, de admirat, solidaritate de breaslă. Şi nu
se opreşte aici, fiindcă, sunt dator s-o spun, înaintea monografiei pe care mi-a
consacrat-o el a mai scris şi tipărit o carte despre Manierismul satirelor lui
Dinu Grigorescu (două ediţii), o Introducere în poetica lui Constantin Marafet
şi un alt studiu, aplicat şi cu judecăţi critice pertinente, Gramatica tăcerii, sau
codul poetic al lui Costin Tănăsescu.
Mai de curând Emil Lungeanu este angajat al Bibliotecii Metropolitane din
Bucureşti şi lucrând în domeniul ce se cheamă „Relaţii cu publicul”, vine în