Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

– Tu ai călătorit foarte mult şi te-ai documentat în privinţa literaturii nipone.
Cum crezi că interpretează japonezii amploarea acestui fenomen din lumea
întreagă? Cu atât mai mult cu cât la ora actuală s-a renunţat (în special pentru
autorii care nu sunt nativi japonezi) la regulile de bază ale scrierii haiku-ului?
– Cum spuneam, japonezii, din câte ştiu, au diverse opinii, şi nu de
acum.
Cu „renunţarea” la reguli este de vorbit. Fără îndoială, a scrie haiku înseamnă
să ai în vedere şi o serie de „reguli/ convenţii” de fond şi formale.
Dar cred că în Japonia, şi apoi, în lume, s-a ajuns, în timp, etapă cu etapă,
mai curând la o dezbatere pe teme de formă şi fond, cu „soluţii” mai mult
sau mai puţin acceptate. Mereu s-a schimbat câte ceva, începând chiar cu
denumirea – de la haikai la haiku. Să revenim la ideea de „reguli” ale haikuului,
ades considerate de unii, parte din necunoaştere, parte dintr-un soi de
dogmatism, mai rigide decât sunt. Să ne oprim numai la una dintre aceste
„etape”, la şcoala teitoku (cunoscută şi cu numele teimon). Fondatorul ei
(în 1620) a fost Matsunaga teitoku (nume real Matsunaga Katsuguma),
cunoscut şi drept Shōyuken sau Chozumaru (1571-1654, Kyoto). Întruna
din cărţile sale, Gosan (1651), enunţa regulile de scriere pentru „haikai”.
Atunci erau destule de fundamentat în începuturile de drum ale haikai. Astfel,
printre altele, teitoku cerea să fie acceptate cuvintele japoneze mai mult în
detrimentul „kango” (cuvinte de sorginte chineză/ chineze). În fine, una dintre
contradicţiile dintre şcolile teitoku şi Danrin era legată de discuţiile despre
crearea „limbii haikai” – haigon, din cuvintele de origine chineză şi cele
vernaculare japoneze, o alta de faptul că adepţii Danrin reproşau celorlalţi
exact renunţarea la umorul din haikai ş.a. Iar, dacă e să ne referim o clipă şi
la „regula” numărului de „silabe”, încă Sōin şi alţi adepţi ai şcolii Danrin scriau
folosind mai multe „onji/ sunet-simbol”/ teikei/ onsei (aspecte despre care am
scris în cărţile mele detaliat), mai ales în ultimul „5” din „5-7-5”.
Deci şi în Japonia sunt discuţii de când lumea, schimbări, acceptate mai
greu, în timp sau deloc.
În occident lucrurile nu stau diferit, deşi putem vorbi de alt tip de nuanţe,
uneori, pornind de la diverse aspecte, cum ar fi numărul de „silabe” (trecem
peste controversa privind terminologia/ semnificaţia acestui termen). În mediile
haiku, poate şi datorită promovării mai bune în limba engleză, este cunoscut
mai mult demersul lui William higginson, care scria, în 1985 că în engleză,
cam 12 silabe redau cel mai bine lungimea unui haiku japonez „în forma tradiţională
de 17”. Jane Reichhold vorbea despre „războaiele haiku” din jurul
anilor ’70, ai secolului al xx-lea, care s-ar fi purtat în legătură cu numărarea
silabelor, şi că problema încă persistă.
În paranteză fie spus, discutând cu unii colegi care nu sunt tocmai adepţii
haiku, şi care considerau că e prea mult să tot numeri silabe, am ajuns şi la
un aspect de tipul – putem să numim o „linie” („line”), după modelul englez,
dintr-un haiku „vers” sau nu? Altfel spus, cu atâtea şi atâtea reguli, este haiku
poezie?
De pildă, în The Matsuyama Declaration se discută despre „teikei” (forma
fixă”, subliniindu-se că 5-7-5 este o caracteristică „unică”, a limbii japoneze,
şi chiar dacă se va ajunge la acest fel de a scrie haiku şi în alte limbi, asta nu
va „garanta acelaşi efect”. teikei nu este, în ultimă instanţă, o chestiune care
ţine neapărat de numărul de silabe ori de accent, ci este şi legată de felul în
care este scris, de expresia poetică în sine.
Ex Ponto nr. 2, 2012
159