Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

hugo (Contemplations) suprema contemplare este ca o oglindă întunecată
aflată în Interiorul nostru. Aplecându-ne deasupra acestui puţ, vom observa
în cercul lui strâmt, imensitatea lumii.
Disperat, Delicat Efendi, cadavrul care începe să se descompună în adâncul
puţului, cere să fie descoperit şi să i se organizeze ritualul înhumării. Apoi
reclamă imperativ: „găsiţi-l pe puiul de târfă care va deveni ucigaşul meu, iar
eu am să vă povestesc (...) tot ceea ce voi vedea pe lumea de dincolo. (...) Să
vă mai spun şi că toate cele câte mi se întâmplă (...) nu vor putea fi înfătişate
niciodată, nici măcar de cei mai iscusiţi miniaturişti. Aşa cum se petrece şi
cu Presfântul Coran (...), puterea cutremurătoare a acestei scrieri vine şi din
faptul că ea va fi cu neputinţă de ilustrat vreodată (...).
Luaţi seama, nici eu nu mă plecam, pe vremea uceniciei mele, asupra
adevărului din adâncuri, asupra vocilor care răzbăteau din lumile de dincolo".
(pp.14-15).
Două învăţături şi o promisiune: 1. adevărurile vin din adâncurile spaţiotemporale;
2. ceea ce ni se întâmplă presupune un templu în care totul se
întemeiază prin cuvânt.
Delicat Efendi, în schimbul ritualului funerar, promite o poveste.
În primul Cânt al „Iliadei” homer ne spune legenda oracolului de la Delfi.
Apolo este iniţial un zeu trufaş, răzbunător şi violent. Cu timpul el devine raţional
şi spiritualizat, iar acţiunile lui se orientează spre binele oamenilor. Astfel,
zeul ajunge la Delfi unde balaurul Piton, paznic al templului zeiţei themis,
distrugea culturile agricole, omora animalele şi oamenii. Săgeţile solare ale
zeului vor ucide monstrul şi pe trupul descompus al acestuia se va înălţa
oracolul de la Delfi, principala instanţă a comunicării cu divinitatea în antichitatea
greco-romană până la apariţia creştinismului. Piton va fi reprezentat
sculptural, după dispariţia sa ca o imensă gură iniţiatică, ceea ce înseamnă
că forţa brută a fost înlocuită de puterea cuvântului.
Pe o bipolaritate simbolică soare/putreziciune se construieşte şi poezia
lui Baudelaire Un hoit: „Putreziciunea asta se răsfăţa la soare/ Care o cocea
adânc şi liniştit,/ vrând parcă să întoarcă naturii creatoare/ tot ce adunase
ea, dar însutit” (traducere de Al. Philippide).
La tudor Arghezi o asemenea dihotomie nu pare a se mai susţine în multe
texte din Flori de mucigai. Iată un fragment din poemul Dimineaţa: „Într'un
colţ un condei/ Înseamnă cadavrul şi-al unei femei,/ Bălaie, subţire, ea-şi ţine
deschis/ Pe lespede trupul, defunct paradis”.
S-a spus că cine intră în subterana argheziană ar trebui să-şi lase la poartă
orice speranţă. Mi se pare însă că acest pesimism exagerat poate fi anulat de
metonimicul „condei” care poate şi trebuie să străpungă peretele spaţiului închis.
Un alt condei de trestie va fi soluţia controverselor din romanul de faţă.
Be. Negru
Cel care intră în scenă pentru a suplini dispariţia lui Delicat Efendi este
negru. Personajul se poate defini atât sociologic cât şi ontologic, sau estetic,
dar ceea ce interesează în rândurile de faţă este dimensiunea simbolică a
eroului. Devenirea acestuia îşi are punctul de plecare în propriul nume (homo
est nomen), dar evoluţia se derulează între două coordonate: ERoSUL (incitanta
văduvă Şeküre) şi thAnAtoS (văduva şi cartea, Marea Carte). Pentru
aceste simboluri, dar şi pentru altele care vor fi luate în discuţie, recomand
consultarea unui dicţionar de simboluri (de exemplu cel al francezilor Jean
Chevalier şi Alain gheerbrant).
Ex Ponto nr. 2, 2012
167