Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

LIVIU GrĂSoIU
S
Ex Ponto nr. 2, 2012
118
comentarii
Schimbarea uneltelor
unt numeroase cazurile în care scriitorii îşi schimbă uneltele care i-au consacrat,
aventurându-se în alte modalităţi de exprimare literară. Reuşitele ţin de
capacitatea individuală în a se acomoda cu alte rigori decât acelea cu care se
obişnuise fiecare, de seriozitatea profesională (pe amatori nu îi am în vedere)
şi, fireşte, de talentul ce i-a fost hărăzit. o argumentare în detaliu ar fi cam
inutilă, la fel o înşiruire a succeselor sau eşecurilor răsunătoare.
Din capul locului mă grăbesc să subliniez că, în rândurile de mai jos, mă
voi referi la o reuşită exemplară, rezultat al înţelegerii unei obligaţii morale şi
al adaptării la munca de cercetare, anevoioasă, deseori lipsită de satisfacţii
imediate, de glorie rapidă. Am în vedere volumul Scriitori în arhivele CNSAS
datorat Ioanei Diaconescu, editat de Fundaţia Academia Civică. Binecunoscuta
poetă, cu care am avut şansa de a fi coleg câţiva ani în Redacţia literară
a Radiodifuziunii, a avut curajul ca, la deplina sa maturitate intelectuală,
artistică şi biologică să facă un pas decisiv, abandonând parţial preocupările
lirice şi consacrându-şi energia studierii dosarelor din arhivele CnSAS, cu
precădere acelea legate de confraţii de ieri (dar şi de azi) ce s-au numărat
printre victimele regimului comunist, indiferent că aparţinea dictaturii lui Dej
sau lui Ceauşescu, pentru că războiul Securităţii cu libertatea de gândire şi
de exprimare nu a avut pauze, în pofida unor aparenţe înşelătoare.
Această primă parte a unei posibile vaste investigaţii (sunt sigur că va fi
terminată şi publicată) întreprinsă de Ioana Diaconescu ţine, în egală măsură
de ştiinţă şi de memorialistică literară, prin aceea că apar la fiecare pagină
documente referitoare la martiri, victime şi instituţia sub semnul căreia lucrau
torţionarii (nu o dată asasini pur şi simplu) însoţite de nararea faptelor, de
scurte fişe biobibliografice utile cât mai multor cititori de mărturii subiective
atent dozate şi, nu o dată, de accente patetice, aşezate mai ales în finalul
fiecărei secvenţe, ca o descărcare nervoasă binevenită după descrierile
acelor cumplite fapte săvârşite de semeni de-ai noştrii împotriva unor spirite
din plămadă superioară, aşa cum îi place Creatorului să procedeze şi să le
răspândească pretutindeni, în spaţiu şi timp. Citez, spre edificare doar câteva
pasaje care încheie capitolele respective.
„vladimir Streinu ne-a fost profesor la Universitate în anii ’70. nici unul
dintre noi, cei care eram atunci abia ieşiţi din adolescenţă, nu l-am putut uita.