Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
6
onale. Dacă el „compune”, în sensul mai ales al scrupulozităţii stilistice, o face
în spiritul său, realizând uneori adevărate „momente” şi „schiţe” epistolare, din
pură plăcere şi fiind probabil convins că vor produce plăcere. Spre deosebire
de alţi epistolieri care nu acordă o prea mare importanţă formei (exemplul
paradoxal e Flaubert !), Caragiale nu doreşte să apară în halat nici în faţa
prietenilor celor mai apropiaţi. nu înseamnă că punându-şi cravata a devenit
în chip automat „convenţional” şi „artificial”, ci numai că poartă respect acelor
cărora se înfăţişează, şi în primul rând, literei scrise, obsesia neadormită a
vieţii lui.
Ambianţa pe care încearcă a o reface prin corespondenţă o formau vechi
prieteni ca Dobrogeanu-gherea şi Delavrancea, vlahuţă şi Alceu Urechia,
sau mai noi, ca Mihail Dragomirescu şi Paul Zarifopol. Cu ei comentează
„cestiunile” politice şi literare la ordinea zilei, lor le cere noutăţi din ţară şi
le împărtăşeşte când şi când opiniile şi credinţele sale. Conversaţia îi este
necesară ca aerul, şi scrisorile pornesc aproape zilnic spre a-i împrospăta
cuantumul de oxigen. Cele mai multe se îndreptau spre Leipzig, unde se găsea
la studii Paul Zarifopol, tânăr fin şi învăţat, care va fi destinatarul preferat
al exilatului de la Berlin. Acesta pare să fie partenerul cel mai consonant cu
spiritul caragialian, care a făcut ca dialogul epistolar să se desfăşoare cu
regularitate şi într-o atmosferă aptă de a-i stimula verva scriitorului, ca între
„amici”, adică în condiţiile unei familiarităţi necesare. Lucid, ironic, în felul
criticismului junimist, dispreţuind iconoclast valori unanim recunoscute, în
fapt, degradate sub influenţa gustului burghez, Paul Zarifopol satisfăcu dintr-o
dată exigenţele lui Caragiale, dificil în a-şi alege şi păstra prieteniile. viitorul
eseist întrunea o serie de calităţi, în afara fineţii şi culturii lui alese: era un
mare iubitor şi cunoscător de muzică, se căsătorise cu fiica (pianistă) a lui C.
Dobrogeanu-gherea, prieten al scriitorului, pe deasupra mai locuia, şi la o
distanţă de câteva ore de Berlin. Caragiale îl vizitează adesea, mai cu seamă
că în Leipzig se găsea celebra sală de concerte şi orchestra gewandhaus şi
o berărie la fel de celebră, Sachsenhof. Paul Zarifopol a fost primul auditor
avizat al poveştilor (Kir Ianulea, Calul dracului) scrise în aceşti ani şi criticul
receptiv şi subtil în care autorul avea deplină încredere acordându-i o rară
stimă intelectuală: „Luminoasa d-tale metodă de critică, pe lângă adânca pricepere
şi covârşitoarea putere de analiză – calităţi datorite unei înalte educaţiuni
intelectuale –, mai denunţă şi acele, şi mai rare, calităţi ce nu se pot căpăta,
ci se posedă – calităţi ale spiritului de elită şi ale talentului: dragostea caldă
de artă şi entuziasmul de frumos, fără posibilă amăgire în pornirea lor. De
aceea, recitind adesea rândurile d-tale, am fără teamă de vanitate, momente
de orgoliu. Când am câştigat sufrajele unui eminent critic, atât de frumos şi
de solemn exprimate, încetez a mă-ndoi de mica însemnătate a trudei mele.
Astfel, felicitându-mă c-am putut câştiga amiciţia şi stima unui bărbat ca d-ta,
îţi mulţumesc cordial că (lucru de care nu prea am fost răsfăţat în cariera mea)
nu ezitezi a mi le manifesta cu atâta prietenoasă generozitate.”
Corespondenţa cu Paul Zarifopol, constituind şi fascicolul cel mai bogat,
ne dezvăluie portretul cel mai sugestiv al dramaturgului din anii stabilirii sale
în germania, ca şi virtuţile epistolierului, unul dintre cei mai importanţi din
literatura română.
Ca urmare a unei moşteniri, Caragiale îşi poate îngădui la Berlin o viaţă
comodă, satisfacerea pasiunii de meloman şi îndelungi taifasuri amicale sub
egida vreunui reputat fabricant de bere, al cărui nume îl transcrie în solemne
vocabule latine, cu rezonanţă de ev mediu, ca de exemplu: „Justus hildebrandus