Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

oCTAVIAN MIHALCEA
V
Lecţia tenebrelor
ersurile propuse de Lică Pavel în volumul Lupta cu strigoii (Editura Dacoromână,
Bucureşti, 2012) se axează pe întunecatul ambient al extincţiei,
materializarea unor plăsmuiri malefice interacţionând cu fiorul crepuscular
al vieţii. În aceste circumstanţe profund potrivnice, apelul la motivul christic
are virtuţi soteriologice. Este vorba de asumarea clară a condiţiei de
exilat într-un mediu maculant. Singura soluţie ar fi rezistarea prin extreme
internalizări spiritualizate: Eu port în palme urma răstignirii/ Şi nu mă tem/
Când mă-ncolţesc hiene:/ Am ca totem/ O stea prinsă-ntre gene,/ Iar cnutul
meu va-nsângera vampirii. (Cnutul). Peste toate planează inexorabil
silueta negativităţii. Desacralizarea a ajuns deja loc comun. De multe ori,
uitarea umflă pânzele velierului întunecat. Ipostazierile infernale dau o notă
constant dramatică poemelor lui Lică Pavel. E un eclectism coşmaresc:
Degeaba-nălţam crucifixul/ Spre steaua văzută de magi,/ Când Charon
trecea-n barcă Styxul/ cu draci dezbrăcaţi de nădragi.// Orgia-ncinsese
pământul,/ Mocirla fierbea fără foc,/ Baltagul ierta doar cuvântul/ Ascuns
de ţigănci în ghioc! (Coşmar-2). Parada prezenţelor tenebroase conturează
silueta unei lumi asediate. Poetul îşi asumă ca pe o profesiune de
credinţă gestul combativ, pecete a luminii. Structura eroică se situează în
conflict cu statutul generalizat al obscenităţii. În societate este propagat,
aproape fără limită, modelul răului. Ca o abnormă stare firească, ascultăm
vocea sacrilegiului: Trup de sfinţi într-un masacru/ Creşte-n cer pâinea şi
vinul/ Şi-mbătat de sânge sacru/ Iuda-şi ia din nou tainul.// Mai sperăm la
Înviere/ Din mizeria minciunii; Viermii-aşteaptă în tăcere/ Să plătim tribut
genunii… (Tributul). Confuzia valorilor generează inoportune întrebări aspra
subiectelor odată incontestabile. Ancorat în adevărul cărţilor sfinte, Lică
Pavel flagelează liric rătăcirile demoniace. Parcurgem zilnic apăsătoare
trasee. vieţuirea ca povară grea. Un soare întunecat îşi aruncă, mânios,
îngheţatele raze: Zgura inimilor negre/ Cade peste flori virgine,/ Căutând
grădini integre/ Rătăcesc mii de albine.// Păsările ouă lacrimi,/ Oamenii le
sparg cu ură,/ Din cuibarele de patimi/ În văzduh ţâşneşte zgură. (Zgura).
Siluete thanatice încing dansul maleficiului. Sunt oficiate procesiuni din
zona messelor negre. Spectrul decăderii e tot mai aproape, atingând cu
aripi întunecate cele mai alese sentimente: Aud cum coropişniţele sapă/
Ex Ponto nr. 2, 2012
155