Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
86
aproape ireală în perfecţiunea sa a peisajului şi revin căutând ceva cu insistenţă,
intrigaţi de senzaţia de aşteptare aproape dureroasă pe care o respiră întregul
tablou. Pare că paşii cuiva invizibil, tocmai s-au stins şi te aştepţi să-i reauzi
apropiindu-se şi să vezi materializându-se sub ochii tăi... absenţa.
Însă ceea ce revine ca temă aproape obsesivă în pictura Mariei Pelmuş
este totemul. Totemul privit însă ca o reprezentare a principiului sacru al devenirii,
al trecerii de la lutul din care omul a fost întrupat – care ca orice materie,
reprezintă o formă vibratorie mai joasă şi mai densă – spre un nivel superior
de vibraţie, care să îl apropie de cer, ca reprezentare a spiritualităţii. Şi astfel
privit, omul, care nu aparţine în totalitate nici cerului, dar nici pământului, nu
poate fi decât acel om-pasăre, legendarul Icar, ce se sacrifică zburând pentru
a-şi împlini cel mai scump vis al său – libertatea.
– De unde veniţi şi care este prima imagine pe care o păstraţi în memorie
despre locul copilăriei?
– vin din Ploieşti. Acolo m-am născut. Şi prima imagine este cea a grădinii
publice unde ne plimbau pe noi copiii, dar nu prea des, părinţii... tata, care mă
iubea foarte mult... Era un bărbat frumos, înalt, cu ochi albaştri, un adevărat
bărbat. Era însă cu vreo treizeci de ani mai mare decât mama şi ţin minte că
era într-un fel obsedat de ideea că va muri înaintea ei şi că ea va rămâne să
mă crească singură.
– Înţeleg că eraţi foarte ataşată de el. În ce mod v-a influenţat personalitatea,
ce aţi învăţat de la el şi cum v-a folosit aceasta de-a lungul vieţii?
– Da, l-am iubit şi eu foarte mult. Iar el – cred că şi-a dorit foarte mult un băiat
– mai spunea uneori: „de ce nu a fost Puşa băiat...”. De parcă ar fi considerat că
băieţii ar fi fost mai buni decât fetele. Şi asta mă revolta; simţeam că îmi neagă
structura. Dar mă şi ambiţiona. Într-o zi, a venit acasă şi mi-a adus în dar un
costum de băiat şi a vrut să mă vadă îmbrăcată cu el. Altădată, iarna, tata mă
scotea în curte şi mă obliga să mă frec cu zăpadă pe corp, ca să mă călesc.
Poate că de aceea am devenit cu timpul mai curajoasă, sau poate într-un fel,
chiar mai dură şi am îndrăzneala de a mă contrazice cu bărbaţii dacă consider
că am dreptate. Deşi... poate că astfel obţin mai greu ceea ce alte femei obţin
atât de uşor cu duhul blândeţii... Însă de la tata am dobândit seriozitatea în tot
ceea ce fac, rigoarea şi mai ales intoleranţa faţă de minciună.
– Mi-aţi putea povesti ceva despre momentul în care v-aţi întâlnit pentru
prima dată cu arta plastică ? Cum aţi ajuns să va împrieteniţi cu ea?
– Începuturile se leagă tot de tatăl meu. Cred că eram pe atunci prin clasa a
cincea sau a şasea. tata avea un prieten, care cred că iubea pictura. Şi atunci
când venea la noi în vizită, cum casa în care stăteam avea două intrări, acest
prieten al tatii, trebuia să treacă prin camera în care-mi făceam lecţiile. Într-una
din zile, eu stăteam în cameră la o masă şi îmi făceam lucrarea la desen. S-a
aplecat, a privit ce lucram şi i-a spus apoi tatălui meu, că sunt talentată la desen
şi că ar putea să mă îndrume spre pictură. Mai târziu, după şcoala generală,
mama m-a dat la un liceu teoretic. Însă iarăşi, o întâmplare – Dumnezeu îţi
scoate în cale tot felul de prilejuri de a te dezvălui şi a alege – aveam o colegă
Afrodita şi ea a venit într-o zi la şcoală cu desene făcute după mulaje de ghips
cu hermes, cu Laocoon. Şi mi-au plăcut şi am întrebat-o de unde le are. Aşa