Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Isprăvind de făcut ce-i rânduise brigadierul, femeia a plecat zorită la nevoile
ei de acasă. vasile împacheta ultimul porc, Mihăiţă şi vătafu molfăiau şorici
înmuiat în sare, cu câte o cană cu vin în mână, când a apărut, ca din senin,
un „gaz” şi a ridicat primii opt saci.
– Lupu’ măăă! a zbierat Manivelă pe urma maşinii, căzând numaidecât
într-un hohot de râs: Bă frate, ăsta-i lup şcolit, nu iese printre sârmele ghimpate,
să nu se zgârie, ci pe poartă, ca boierii…
– Ultimul porc e al tău! l-a luat la sigur Mihăiţă pe brigadier.
– Da, e al meu, a recunoscut. L-am plătit, zău! Mi-a aprobat preşedintele,
l-am plătit şi… uite-l!
– Da’ ce, a zis cineva că nu l-ai plătit?! intervine vasile, care isprăvise cu
împachetatul şi poftea, ca omul, o cană cu vin.
– nu, n-a zis, o bâlbâi brigadierul, da să nu credeţi voi că iau de-a moaca…
– Şi ce, tu n-ai porcul tău acasă?!
– Am, sigur că am, da’ am un băiat însurat, la oraş… Pentru a câştiga
timp, vătafu a apucat numaidecât a treia cană, a scufundat-o în găleată cât
a fost nevoie ca să se umple şi i-a întins-o lui Manivelă: Ia mă! Bea, c-ai făcut
treabă bună!
vasile l-a măsurat din ochi pe brigadier cu dispreţ şi silă, după care a luat
cana şi a golit-o dintr-o înghiţitură, vrând parcă să se răzbune pe vin dacă pe
altceva nu avea, deocamdată, cum.
– Mihăiţă, hai la vagon! a poruncit îndată ce, isprăvind vinul, a răsuflat
prelung şi s-a şters cu dosul palmei stângi la gură. Şi a plecat.
Ai zice că Bujie aştepta doar un semn. Imediat a luat o cârpă mai curată
de pe masă, s-a şters pe mâini, a aruncat cârpa pe foc şi a făcut stânga împrejur,
luând-o muţeşte pe urmele lui vasile.
– Staţi mă, de ce plecaţi aşa… Mai avem de vorbit! a încercat să-i întoarcă
vătafu.
– vorbim noi, vătafule… Altădată!
– Mihăiţă, ia mă găleata asta… mai sunt vreo doi litri de vin… Şi pâinea
şi brânza… cu ziar cu tot… ne socotim noi… vă sunt dator, m-aţi ajutat ca
pe-un frate!
– Mihăiţă, nu lua nimic! Spune-i că vin, brânză şi mămăligă avem şi noi!
Bujie l-a urmat pe Manivelă fără să privească, o dată, îndărăt.
– Ţi-am spus că şi-n oile noastre a dat haita, începu să vorbească vasile,
călcând apăsat, făcând să geamă pământul bocnă sub bocanci. vorbea singur,
vorbea cu Mihăiţă, aflat la trei paşi în spatele său?!
– Mi-ai spus.
„– A stricat multe? – De stricat, n-a stricat niciuna, a luat… – Câte? – Jumate…
paisprezece din douăzeci şi şapte. – Unde le-a dus? – În mă-sa, la
oraş. – Cum să ducă lupii oile la oraş?! Ce tot trăncăneşti acolo?! – Uite-aşa,
că eu n-am vorbit de lupi, ci de haită. Cu registre, cu trei care… doi miliţieni,
un civil, alţi doi proşti din sat… au numărat oile, au zis că treisprezece sunt
declarate, atâtea rămân proprietarului, celelalte nu-i aparţin. Şi le-au confiscat.
nu dădeam cote şi nu plăteam impozit pentru ele… Bine c-a scăpat tata! Au
vrut să-l aresteze la început, l-au făcut sabotor… – Da’ de unde au aflat că
nu aţi declarat toate oile?! – ne-a turnat unu’…. – Şi oile?! că-n oraş n-au
rămas! – Le-au dăruit unui colectiv, să-i fericească pe calici.”
Ex Ponto nr. 2, 2012
57