Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
62
Eseu nu cu remuşcătura, ci cu nesimţirea
duhului lăuntric
n-ai nici un dumnezeu şi nici dracu nu se interesează de tine...
Ai făcut atâta rău, atâtor oameni şi cu atâta nonşalanţă, ba chiar fără să
ştii... şi poate mai mult prin lipsă – lipsa ta atunci când au avut nevoie – din
preajma, viaţa şi moartea celor care te-au născut, crescut, iubit sau numai
cunoscut... n-ai înţeles nimic şi ei cu atât mai puţin... Chestia mai de neînţeles
însă e că ai lipsit total voit şi din preajma celor de care ai avut tu nevoie, ai
lăsat să te aştepte şi ai ignorat fără excepţie pe toţi care au vrut să-ţi facă un
bine (deşi ţie, în cazul fericit în care nu le-ai făcut rău, nu ţi-a păsat nici cât
negru sub unghie de ei)... te-ai făcut că habar nu ai de dragostea unei fete în
adolescenţă... că n-ai nevoie de grija părinţilor la tinereţe (başca viceversa)...
că ştii totul, că toţi sânt proşti şi n-ai nevoie de nimeni, n-ai nici o obligaţie,
copiii intrând în aceeaşi categorie cu cărţile, la maturitate... şi toate astea ca
să ai ce-ţi reproşa, regreta şi remuşca din viaţă ca materie primă „for the spiritual-heroic
refrigerating apparatus, invented and patented in all countries by
Dante Alighieri…?! ...as an old (already dead) man... Cât despre moarte, nici o
deosebire de naştere, pân’ la urmă ajungi tot la mila celor pe care i-ai ignorat
cât ai trăit, chiar şi numai pomenit, adică la voia-ntâmplării.... pe veci.
Acum, ajuns la rândul tău printre ignoraţi, fără nici un ajutor sau prieten
deşi nu s-ar putea spune că n-ai nevoie ba încă cum continui să faci ce ştii
sau nu încă de copil şi cum altceva ori altcineva nu ţi-a mai rămas, te autoignori...
şi continui să mori, din obişnuinţă, fără ca măcar să ştii – ca şi cum
ai bea apă sau numai ai respira…
Eseul rugăciunii by (by-by!) exorcizare, sau invers
Scoate-i doamne sau dracului din suflet, minte şi din orice altceva sau
altcineva care ar mai putea ascunde o cât de mică parte de conştienţă sau
simţire de sine – orişice dorinţă de-a mai câştiga ori dobândi ceva sau pe
cineva, ori doar de-a mai spera sau visa la aşa ceva (başca de-a nu uita de
alt-ceva sau pe alt-cineva), pornirea de-a mai face orişice fel de pariu, ca să
nu mai vorbim de cel pascalian... că oricum n-are parte decât de cele nedorite
şi neaşteptate ba chiar nevisate (ceea ce nu-nseamnă că sunt neapărat
rele)... că nu poate să nu spere că şi alţii în afara morţilor ar mai putea fi
imuni la planurile de viitor... şi la amintiri... nu speranţa moare ultima, pentru
că ea-i chiar moartea care te terorizează cât trăieşti... aşa că să dea domnu’
ori dracu să nu mai aibă nimic şi pe nimeni şi de nicăieri de aşteptat, ceva
sau pe cineva... oare nu-i suficient de disperat ori sictirit ca să nu mai spere
nimic, nici măcar ceva sau pe cineva precedat de ce-i mai rău... oricum trăieşte
ca şi cum viaţa l-ar încurca şi n-ar şti cum să scape cât mai repede de
ea, ori pur şi simplu fără să aibă ceva sau pe cineva mai bun de făcut, de
contemplat sau de ignorat... că n-a realizat nici a mia parte din cât se consideră
a fi normal pentru un bărbat, un om, la vârsta lui, mai treacă-meargă,
dar că nici visele utopice şi încercările sortite eşecului nu s-au bucurat de