Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Artiştii din roman, implicaţi într-un mare proiect, par să poarte nume conspirative.
Ei se numesc negru, Barză, Măslină, Fluture şi sunt îndrumaţi şi
controlaţi de Unchiul. Ei primesc poruncă de la Padişahul, supranumit temelia
Lumii, să realizeze în secret o CARtE unică spre a reflecta prin IMAgInE
(desen, culoare, caligrafie) şi CUvÂnt bogăţia vieţii materiale şi spirituale de
la Curte. În centrul CăRŢII ar trebui să se afle portretul Padişahului, realizat
conform normelor estetice venite din Europa (mimesis brutal şi tehnica perspectivei),
în evidentă şi flagrantă contradicţie cu normele Coranului. Unchiul
îi pune pe miniaturişti să lucreze separat, fără să cunoască ce fac ceilalţi şi
fără să aibă acces la forma finală a CăRŢII, pe care o va asambla şi o va
desăvârşi împreună cu cel mai fidel discipol – negru.
o stare conflictuală generatoare de mari tensiuni se instalează chiar din
începutul naraţiunii: unul dintre miniaturişti, Delicat Efendi, este ucis, inflamând
spiritele celor din anturaj. nu peste multă vreme este omorât chiar starostele
miniaturiştilor – Unchiul. În cazul ambelor crime, cititorul este în priză directă
cu evenimentele relatate alternativ atât de victime, cât şi de autorul crimelor.
De altfel, vocea ucigaşului (a se vedea capitolele „voi fi numit Ucigaşul”) se
aude din când în când invitându-i pe cititori să parcurgă cu maximă atenţie
meandrele textului, să urmărească toate dezbaterile cu tematică artistică,
istorică, culturală, religioasă, pentru a-l depista pe criminal. Condiţia pusă
este una de o perfidie sublimă; cititorul este ţinut mereu sub control, iar apetitul
pentru intriga poliţistă este legat de cantitatea de informaţie acumulată.
orhan Pamuk vrea şi reuşeşte să inverseze raportul narator/lector, aşa cum
fusese acesta statuat în „o mie şi una de nopti”. Acolo naratorul se afla sub
controlul total al lectorului (ascultătorului). Astfel Şeherezada era nevoită să
combustioneze în permanenţă intriga şi suspansul naraţiunii, altfel ea riscând
să-şi piardă viaţa.
Captiv în bibliotecă, unde este obligat să-şi aproprieze noţiuni de filozofie,
estetică, mitologie, cititorul lui Pamuk este obligat să intre şi în laboratorul
unde se prepară textul literar, asistând la o veritabilă aventură a scriiturii.
Iată un exemplu (şi ca acesta sunt multe altele): negru, personaj principal,
ajunge în situaţia să-şi povestească ziua nunţii şi o face în felul următor: în
prima parte a zilei, când se fac pregătirile, relatarea se face în direct în stil
jurnalistic. Pentru ceea ce a urmat, să-l ascultăm chiar pe erou: „Acea parte
a zilei care a urmat mai apoi seamănă cu poveştile (...) pe care am văzut că
le jucau (...) meddahii (povestitori şi actori ambulanţi, n.n.) prin cafenelele din
Alep. În ceea ce mă priveşte, am rânduit în paginile minţii mele aventura trăită
de mine de-a lungul acelei zile în patru scene pe care le-am pictat şi ilustrat
după cum urmează...” (p. 245).
Aşadar, între realul existent (pregătirile şi ritualul nupţial) şi realul în devenire
(textul final) se instalează un complicat sistem de filtre. Mai întâi se face
trimitere la spectacolul sincretic al medahilor, urmează decuparea realului simplificat
în patru imagini pictate, apoi asistăm la translatarea acestora în Logos.
Imaginile (picturile) şi culorile vin din întunericul (eternitatea) premergătoare
creaţiei, dar Dumnezeu nu a fixat lumea în imagini, a întemeiat-o în Cuvânt.
Câinele atârnat pe perete în cafeneaua artiştilor, este un desen făcut cu
har, dar nu imaginea lui contează, ci povestea pe care meddahul o pune în
gura animalului. Moartea însăşi nu trebuie să ne sperie pentru că nu e decât o
pictură. Povestea ei însă, pe care singură o spune, stârneşte groază între ascultători.
Existenţa – spunea heidegger – se ascunde pentru a ieşi, în opera de
artă, la lumină, dar drumul spre adevăr, adică revelaţia supremă, este limba.
Ex Ponto nr. 2, 2012
165