Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Maria Pelmuş:
„…culoarea, în tonalităţile sale mai moderate,
este muzica mea”
P
imagine
recum cadâna ce îşi ascunde cu graţie frumosul chip cu feregeaua, tot
aşa, sub aparenţa de preerie aridă, cu ierburi uscate, cu dealuri pietroase
profilându-se golaşe în zare, vegheate de ruine antice ce se contemplă
gânditoare în enigmatice oglinzi de ape, ţinutul nord dobrogean a ştiut
să-şi ascundă cu grijă adevăratul chip şi ca într-un ritual săvârşit pentru o
divinitate păgână, să se înfăţişeze în toată nebănuita sa frumuseţe, doar
acelora ce îi aduceau ca ofrandă, propria lor inimă.
Şi la fel cum apele ce îl străbat şi îi dizlocă pământul, modelându-l şi
amestecându-l cu vegetaţia, pentru a-l reaşeza apoi în alt loc, sub o formă
nouă, mustind de viaţă şi de frumuseţe, tot aşa şi ţinutul acesta, într-un
mod miraculos – al cărui secret doar de el ştiut stă închis cu străşnicie sub
oglinzile tăcute ale apelor – dăltuieşte ca un adevărat sculptor în magma
sufletelor oamenilor, din clipa în care aceştia reuşesc să îi zărească chipul,
aducând la lumină modelele inconfundabile, înscrise în ele încă de la naştere.
Iar acest miracol s-a petrecut cu mulţi dintre cei care au păşit hotarele
acestui tărâm legănat de poveştile şoptite de apele Dunării şi pe care vuietul
mării le îngână în surdină.
Printre cei vrăjiţi de acest tărâm se află şi pictoriţa Maria Pelmuş. Pentru
ochiul citadinului neavizat, obişnuit cu cenuşiul cotidianului şi de aceea atât
de avid de o stimulare cât mai virulentă, picturile Mariei Pelmuş pot părea la
prima vedere închise într-o tăcere ermetică. Totuşi privirea, după o primă şi
rapidă explorare a tablourilor, se reîntoarce cu nedumerită insistenţă asupra
lor, ca şi cum ar sesiza că dintr-o dată invizibilul devine vizibil, anorganicul
devine organic, nemişcarea se transformă imperceptibil dar sigur, în
mişcare, iar tăcerea devine şoaptă. Şi în miracolul ce se petrece chiar sub
ochii privitorului, carapacea de mineral amorf se desface şi din ea ţâşneşte
unduind planta, vegetalul.
Poate că mai pregnant decât în oricare alt tablou, acest lucru este
vizibil în tabloul intitulat „Semn”. Tufişul de dimensiuni modeste se înalţă
din pământ şi îşi etalează cu mândrie ramurile, în care însă nu mai irizează
obişnuitul verde al clorofilei, ci sclipirea metalizată a materiei din care
tocmai s-a desprins.
Astfel, pictura Mariei Pelmuş reuşeşte să dezvăluie esenţa vibraţională
a universului şi devenirea, trecerea aproape insesizabilă dintr-un nivel vibraţional
în altul, dintr-o formă de organizare a materiei într-alta, de la o stare
sufletească, spre alta. Privindu-i peisajele nu poţi să nu rămâi surprins de
modalitatea în care artista a reuşit să facă aproape vizibil pentru privitor şi
ceea ce la prima vedere nu este vizibil. Ochii îţi lunecă peste frumuseţea
Ex Ponto nr. 2, 2012
85