Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

amendamente, pornind de la aceeaşi problemă, particula „ga”, desenul, pictura
şi dezbaterea „artă” – „arta pe calculator”.
Internetul, folosirea lui pe scară largă a facilitat trecerea spre acest gen
de experimente din motive variate. În revista „Poezia”, numărul de primăvară,
2008, în textul intitulat Lirica niponă şi spaţiul virtual în România enunţam mai
multe aspecte legate de folosirea internetului şi unele foloase/ consecinţe la
noi şi peste hotare. Acum, de pildă, şi peste hotare şi la noi creatorii au publicat
recent online şi lucrări denumite „haiku vizual”, „foto-haiku”/ „foto-haiga” – sunt
o serie de discuţii pe această temă în ce priveşte definirea/ delimitarea lor.
În aceeaşi revistă, după vreun an, am publicat un text despre ce înseamnă
renga, renku, kasen etc., adică aşa-numitele „poeme în colaborare”. Unul
dintre cele mai explicite texte scrise în occident pe această temă este semnat
de William J. higginson, „Renga” and „renku”. În viziunea lui higginson, în
Japonia sunt două diferenţe esenţiale între „the classical, or courtly renga”
şi „the more popular, modern-style renku”, în afara faptului că o renga este,
de obicei, mai lungă, uzual de 100 de strofe/ hyakuin (poate cel mai celebru
autor/ maestru renga sub îndrumarea căruia s-a scris „hyakuin” a fost Sōgi -
în engleză au fost traduse două „solo-renga” ale lui), renku – mai scurtă, mai
ales de 36, dar şi mai puţine. Aceste diferenţe, în viziunea sa, ilustrează două
dihotomii uzuale în artă, particulare Japoniei, prima însemnând departajarea
în timp a vechii renga, în care include şi compoziţiile de curte din secolul
al xv-lea, vremea lui Sōgi şi haikai no renga al şcolii Danrin, anterior lui
Bashō, apoi fiind cea în stilul lui Bashō şi a posterităţii lui, „pe care japonezii
o numesc acum renku”. (Interesantă e diferenţierea făcută de Earl Miner, în
Japanese Linked Poetry: An Account with Translations of Renga and Haikai
Sequences, Princeton University Press, Princeton, 1979, p. 10, între renga
şi haiku – „When renga learned to dress up properly, haikai stepped forth as
a barefoot equivalent.” Şi, în aceeaşi carte, la pagina 9, nota: „the tendency
of Japanese poems to be short is well known, as is also the tendency for the
short to become shorter. It is less well known that a countervailing tendency
leads to the integration of shorter into larger wholes”).
Şi, continuă higginson, în renga timpurie metoda de „legare” era mai ales
dependentă de cuvinte, de asocierile dintre acestea (exemplul dat de el: „pairs
like boy/ girl or mountains/ seashore in English”), dar şi fraze din literatura
„clasică”, jocuri de cuvinte etc. Astfel, aşa-numita kokoro-zuke, prin care două
strofe, să spunem, ar avea logică (în sensul înlănţuirii poetice) împreună, este
doar una dintre multele „tehnici”, foarte rar folosită, însă era practic singura
care nu se baza doar pe legătura/ relaţia dintre cuvintele care „legau” două
strofe. Dar aceasta, menţionează W.J.h., a fost o precursoare a modului de
înlănţuire dezvoltat de Bashō, care a denumit stilul de „legare” practicat de
el nioi-zuke (tradusă „scent-linking”).
– De unde această „modă”, de a scrie/compune haiku/haiga în România
– un fenomen care a luat amploare la ora actuală, susţinut, cu asupra de
măsură şi de publicaţiile de gen?
– Cine poate şti, până la urmă, care au fost căile prin care micul poem şi-a
găsit loc la noi? Fiecare putem avea propriile explicaţii, concluzii, argumente
începând cu istoricul, apetenţa noastră pentru orient (suntem, nu-i aşa., „la
porţile orientului”), ergo…
Ex Ponto nr. 2, 2012
161