Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

orhan, fiul ei din prima căsătorie, care va duce mai departe preocuparea
pentru artă a familiei, o va face să înţeleagă că acea imagine nu se va putea
împlini niciodată. Femeia, care şi-a iubit atât de mult soţul, se pare că a înţeles,
în sfârşit, mesajul metaforei „condeiul de trestie” şi decide să facă pasul de
la fericirea vieţii la bucuria povestirii.
„I-am storisit această poveste – care nu va putea fi ilustrată – fiului meu,
orhan, nutrind speranţa că, poate, o va aşterne pe hârtie” (pp. 520, 521).
Pentru a asigura autenticitatea textului, îi oferă viitorului scriitor documente:
scrisori, schiţe. Mama se teme şi de o altă cutumă, mereu blamată, dar
niciodată eradicată: excesul ornamental. Ea îi avertizează pe cititori că viitorul
narator va fi tentat să exagereze dimensiunea faptelor de dragul calofiliei.
Cititorii nu trebuie să-l creadă „căci nu va fi existat minciună pe care să n-o
ticluiască pentru ca povestea lui să fie frumoasă (...)” (p. 521).
Asemenea avertismente au existat dintotdeauna, venind chiar din partea
unor calofili cunoscuţi. Sadoveanu, bunăoară, condamna în finalul Divanului
persan excesul de invenţie narativă care a ajuns să confunde adevărul cu
presupunerea, încât unii povestitori „au împuţinat viaţa şi au umflat fabula”.
În romanul Hanu Ancuţei, un alt personaj feminin, Salomia, îl apostrofează pe
Constandin orbul, narator profesionist, venit din lumea meddahilor orientali:
asemenea nevolnici „pe unde ajung spun nişte minciuni, de stă lumea da se
uită la dânşii cu gura căscată. (...) dar toate ale lui, n-aţi auzit dumneavoastră,
cum le întorcea şi le sucea, ca să se plece o lume către dânsul?”
* * *
Dacă ar fi să asociem pe Şeküre cu o culoare, cred că aceasta ar trebui să
fie Roşu. De ce Roşu? De ce această apropiere de negru? Dincolo de orice
speculaţie, dincolo de orice fel de interpretare simbolică sau mitologică, cred
că ar fi bine în cele din urmă, să ascultăm argumentele femeii:
„De ce eram acolo, la fereastră, când a trecut negru tocmai prin faţa mea
călare pe calul lui alb? De ce deschisesem, tocmai în acea clipă, cuprinsă de
o presimţire şi de ce l-am privit lung (...)? Mânată de un impuls, am împins
avântată oblonul cu toată puterea, iar soarele a năpădit camera; am stat la
fereastră şi m-am trezit faţă în faţă cu negru, de parcă m-ar fi orbit lumina. A
fost foarte frumos!” (s.n.) (p.53).
1. Ca personaj literar, sultanul Mahomed spune aici că menirea sa este să cucerească
lumea „nu cu pana, ci cu sabia” (actul Iv, tabloul 20).
Ex Ponto nr. 2, 2012
171