Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Al doilea text aparţine lui Rimbaud, poetul adolescent, care, după ce s-ar
fi desprins de propriul eu („J’est un autre”) ar fi ajuns în anturajul iluminaţilor.
„A negru, E alb, I roşu, U verde, o de-azur/ Latentele obârşii vi le voi spuneodată/
A, golf de umbră, chingă păroasă – întunecată/ A muştelor lipite de-un
hoit, jur-împrejur” (Vocale, trad. Petre Solomon).
nu se pune problema aici a unui transfer de la o senzaţie (sonoră) la
alta (vizuală), căci acea mult clamată „audiţie colorată” este total infertilă în
interpretarea unui text, fie el şi simbolist.
Adolescentul Rimbaud, pasionat de alchimie şi în consonanţă cu Baudelaire,
caută acele corespondenţe între senzaţii şi legile devenirii cosmice. Sonetul
este un mesaj hermetic, o cosmogramă în care „A negru” este începutul haotic,
întunericul primordial, din care se naşte tumultuos o lume nouă din putrefacţia
hoitului bântuit de muşte. Continuând lectura sonetului rimbaldian, ajungem
la versul al şaptelea pe o imaginară linie mediană, unde vom descoperi roşul
complementar mitologic al negrului („I, purpuri, sânge, râsul unei frumoase
guri”), adică voluptatea carnală, sângele, fluidul vital, râsul, beţia.
Început sub semnul negrului, romanul de faţă, pe la jumătatea lui, propune
cititorului întâlnirea cu cel care se declară „Mă numesc Roşu”. Este şi
momentul morţii Unchiului, şi a primei întâlniri dintre negru şi Şeküre. „Cât
sunt de fericit să fiu Roşu! Sunt plin de patimă, sunt puternic (...); după cum
ştiu că nu vă puteţi împotrivi mie (...) Celui care nu vede nu i se poate descrie
Roşul (...). Faptul că un miniaturist m-a aşternut, cu plinătate, cu forţa şi însufleţirea
mea pe ceva desenat în alb şi negru îmi dă un simţământ atât de
minunat (...) parcă mă gâdil de bucurie. Pe când dăruiesc lucrurilor culoare în
acest chip, îi spun parcă: «Fii!», iar lumea «este» de culoarea mea sâgerie”
(pp. 235-237).
Iată, în concluzie, esenţa misticii unui mare poet persan stabilit în turcia,
Mevlana Celaleddin Rumi, menţionat şi în roman. Mersul lăuntric al dervişului
sufist (rotitor) spre beatitudine este ca o scară cromatică pornită de la ALB
(cartea legii coranice) şi ajunge la nEgRU, trecând prin RoŞU.
nEgRU este pentru Mevlana, culoarea absolută, deplinătatea tuturor
culorilor pe care misticul le escaladează până la extaz.
Cim. „Condeiul de trestie”
În ultimele episoade ale romanului, negru îl identifică pe Ucigaş, dar este
rănit mortal în timp ce se luptă cu acesta. Şeküre îl recuperează pe muribund,
îl aduce acasă, unde, ca o nouă Isis, spală şi oblojeşte mădularele soţului, îl
scoate din ghearele morţii şi îi redă vigoarea.
„Pe măsură ce mă pierdeam cu firea şi-i atingeam rănile, umflăturile, tăieturile,
gemea ca un copil, se îndepărta de moarte (...). Felul în care ne iubeam
s-a înteţit încetul cu încetul, ca o corabie ale cărei pânze se umflă treptat în
vânt, şi ne-a purtat curajos către mări necunoscute (...)" (p. 515).
Femeia trăia sentimentul unei mari împliniri când îşi vedea partenerul, în
secunda marelui strigăt orgastic, ca pe un erou legendar despicat în două
de sabia duşmanului. Femeia nu putea să înţeleagă de ce partenerul o privea
mai întâi euforic ca pe un înger, iar mai apoi ca pe o târfă mingreliană.
neştiind că există şi o dimensiune sacră a prostituţiei, Şeküre este la fel de
naivă când afirmă fără nicio urmă de disimulare: „nu pot spune că am înţeles
pe de-a-ntregul de ce poeţii persani aseamănă de secole gura noastră,
a femeilor, cu călimara, după cum aseamănă mădularul acela cu un condei
de trestie”. (p. 514).
Ex Ponto nr. 2, 2012
169