Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

IULIAN TALIANU
P
Ex Ponto nr. 2, 2012
202
Avea faima de bun cititor
rofesorul Ioan Popişteanu nu a scris despre spaţiul cultural din Dobrogea mai
mult decât autorii care şi-au pus semnătura pe câteva cărţi. Personalitatea sa
va fi amintită tot mai des abia de acum încolo. După moarte, se ştie, suntem
preţuiţi precum lumina. Personalitatea lui va fi amintită pentru că Ioan Popişteanu
a fost un admirabil om de cultură. Această personalitate ne va însoţi, ca
o umbră, multă vreme. Cine are răbdare, trebuie să răsfoiască într-o bună zi
toate cărţile pe care profesorul le-a îngrijit ca un ucenic ascultător, sunt lucrări
adevărate, cu idei originale, lucrări care nu fac altceva decât să pună sub o
altă lumină autori pe care, din păcate, noi îi citim în grabă. Ioan Popişteanu
a întors cărţile lor pe toate feţele. Pasiunea lui pentru cărţi şi pentru lectură
merită o statuie. Ar fi un semn de respect faţă de memoria lui. Cum e viaţa?
Iată, vai, sunt nevoit să scriu aici despre primele amintiri, despre un om de
care m-am despărţit acum câteva zile.
Iubitul meu prieten şi colaborator, profesorul Ioan Popişteanu, avea atâta
inteligenţă şi generozitate încât nu s-a ferit vreodată să dea o mână de ajutor
până şi celor care nu îi erau prieteni. Atunci era fericit.
Despre această fericire ar trebui să povestim. Poate că el povesteşte
– Dumnezeu ştie – despre o fericire despre care noi ştim tot mai puţine
lucruri. Poate că în cer povesteşte despre cărţile cărora le-a fost un prieten
devotat.
tot ceea ce a făcut Ioan Popişteanu a făcut cu devotament, a cultivat,
cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, sentimentul prieteniei.
Parcă îl văd cum se aşeza la birou, biroul acela unde a lucrat aproape
40 de ani şi vorbea despre cărţi şi despre scriitori, despre proiecte şi despre
jurnalele lui, gândindu-se că va veni o zi când le va tipări. Simt nevoia să
amintesc aici de întâlnirile pe care le aveam amândoi cu distinsul profesor
nicolae Rotund.
Serile petrecute împreună merită să fie evocate pentru că au rămas în
aceste amintiri clipe de neuitat.
Eu unul m-am bucurat de prietenia unui suflet de o nobleţe rară şi de
seninătatea unui spirit. Era un om căruia îi plăcea să citească, avea faimă
de bun cititor.
Azi mai mult decât ieri, domnule profesor, vă rog să-mi daţi voie să vă
trimit un semn de nelinişte.