Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
158
„aclimatiza” (după unii ar fi chiar „cel mai bun produs exportat” de Japonia),
dar cu atenţie, păstrând ceea ce înseamnă „spiritul haiku”. De aici, sigur, discuţiile
curg pe varii culoare, cu diverse nuanţe. De pildă, numai dacă avem
în vedere kigo – „termenul” sezonal (despre care există opinia că poate fi
numit cu „cuvinte cheie”, proprii fiecărui loc) sunt discuţii foarte multe. Unii
cred că nu este absolut necesară păstrarea acestuia în poemele scrise în
Japonia, cu atât mai mult în afara ei/ de către autori ne-japonezi (Kobayashi
Issa, 1763-1828, unul dintre cei mai cunoscuţi autori de haiku din Japonia,
a scris 109 poeme fără kigo). Dacă citim literatura de specialitate, înţelegem
că şi maeştrii, începând cu Matsuo Bashō, continuând, de pildă, cu Masaoka
Shiki, nu erau, totuşi, excesiv de stricţi în ce priveşte kigo. Astfel, se ştie că
pe vremea lui Bashō, care a fi avut şi poeme fără kigo – acest fel de poem
este numit de Kaneko tōhta „muki kigo”, „fără kigo” – ca şi Masaoka Shiki,
nu erau „cărţi de reguli autorizate”, şi existau doar foarte puţine compilaţii de
cuvinte semnificative… să zicem „keywords”, cum „se poartă” mai nou. Alţii
afirmă că kigo e indispensabil, subsumându-i-se un bagaj cultural cu multiple
conotaţii/ explicaţii, care se pot regăsi în culegerile de exemple (în termenii
noştri, să îi spunem şi dicţionar) saijiki, şi care ar trebui elaborate cu elemente
specifice locului. În cazul nostru – specifice României. Din ce ştiu există
„începuturi” în acest sens.
Mă raliez celei de-a doua „linii” enunţată deja, care acceptă că se poate
scrie haiku în afara Japoniei, dar am o opinie întrucâtva nuanţată. Aş mai
adăuga şi că sunt autori din afara Japoniei care primesc premii la concursuri
acolo, în Arhipelag. Cred că nu sunt doar de complezenţă. Dar un răspuns
unanim acceptat… nu avem.
– Ne-am pus, oare, întrebarea: cum ar fi dacă japonezii ar scrie doine?...
– Sigur că în dezbaterile de tot felul s-a spus şi despre sonet şi despre
doină şi despre alte tipuri de poeme „ce ar fi dacă…”. Chiar nu ştiu cum ar
fi. Pot spune însă că sunt genuri poetice despre care se considera că sunt
tipice numai unei culturi şi care au fost abordate (cu mai mult sau mai puţin
succes, în mai multă sau mai puţină cunoştinţă de cauză despre ceea ce
înseamnă ele cu adevărat), în altele – să amintim doar gazelul aici. Şi să
specificăm că şi culturile de filiaţie persană sau arabă au o simbolistică aparte,
un bagaj cultural semnificativ etc. Despre haiku se discută uneori şi pornind
de la aserţiuni de tipul unei imposibilităţi de a trece dincolo de voalul unor
înţelesuri dacă nu eşti japonez, şi chiar unul erudit, cu referire şi/ sau mai
ales la capacitatea de a putea înţelege toate nuanţele, jocurile de cuvinte,
intertextualitatea, chiar „spiritul haiku” etc., etc. (apropo de asta, s-a vorbit
şi se mai vorbeşte în lumea arabă/ persană că este imposibil să traduci/ să
transpui de fapt în altă limbă poezia).
Este greu de spus ce ar fi dacă japonezii ar scrie doine. Poate că şi societatea
japoneză s-a schimbat, a ajuns să fie din multe puncte de vedere
mai aproape de înţelegerea a ce înseamnă mentalitatea occidentală, şi nu
ar trebui să ne gândim, să spunem, ca şi în cazul haiku, la o diferenţă de
mentalitate insurmontabilă. Sau, poate, mai întâi ar trebui să ne întrebăm
dacă ei ar putea să înţeleagă, dincolo de aspectele formale, ce înseamnă o
doină (eu cred că da), apoi, pas cu pas, ajungem şi la calea către un răspuns
la întrebarea ta.