Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
128
renţială ale textului. Cei doi tineri consăteni care încep să se iubească, Lazăr
Arapu şi Sindina, au aptitudini sportive, curaj pe care nu se feresc să le pună
în valoare pentru a-şi demonstra reciprocitatea sentimentelor unuia faţă de
altul. Caracterul fetei este unul disimulat, în sensul bun al cuvântului, ea vrând
doar a-l pune la o grea „încercare” pe iubit; când se organiza alergarea de
cai Sindina îi verifică, îi căleşte mai mult ataşamentul afectiv faţă de ea, în
perspectiva iminentei lor căsătorii.
nu ar fi de preferat meditarea noastră, într-o interpretare radical opusă,
asupra motivului literar fantastic al sirenei sau Artemidei (zeiţei vânătorii)
ucigaşe, care îl atrage cu fineţe în plasă pe un nou Acteon, pe un competitor
neîntrecut în cursele de cai, cum este flăcăul Lazăr Arapu. Atunci, deznodământul
ar contrazice prea mult câteva puncte de reper, de rezistenţă ale
firului epic. Unele dintre ele ar fi cel din intrigă şi cel din punctul culminant ale
naraţiunii: „în ochii (ei, n.n.) (...) în lucirile lor de smoală, sălbatice, a putut
desluşi ameninţarea unei dorinţe ascunse. Cu faţa luminată de un surâs trufaş,
semeaţă şi bezmetică, fata i-a spus limpede că nu-l mai lasă să-i dea târcoale,
decât după ce el îi va dovedi de ceea ce este în stare să facă la alergarea
de cai la spartul zborului” 13 ; „Pe mine m-a pus la încercare, numa’aşa, într-o
doară, de batjocură mai mult, să mă facă de râsu’ lumii şi să mă las păgubaş
de a o mai cere de nevastă. Cu de-astea-mi umbli, Sindino?!” 14 .
Aprigul călăreţ Lazăr Arapu, când se văzu întrecut fulgerător „de unul
subţirel căruia nu-i putea distinge bine faţa fiindcă o avea boită cu tăciune de
porumb” 15 , este înclinat a crede ca acel concurent neaşteptat „fără frâu şi alte
podoabe împletite”, de pe „acel armăsar negru” scăpat ca din puşcă înainte
de ultimele „câteva sute de metri” până la capătul cursei „pe malul fluviului”,
nu putea fi decât un flăcău îndrăgostit mai abitir decât el de Sindina, care
avea, spre deosebire de el o meserie primejdioasă dar destul de bănoasă
cum e cea de pădurar. Puţin mai înainte de începerea cursei, Sindina dăduse
de veste, se pare, între prietenele ei, că l-ar prefera pe acest pădurar, care
de altfel o şi peţise, vrând să-l facă gelos, cum şi va reuşi, pe iubit, pe Arapu.
Pădurarul era şi el un abil călăreţ, totuşi nu la fel de renumit ca Lazăr Arapu,
dar nu se mai prezentă la concursul hipic, fiindcă trăia destul de izolat faţă de
ţăranii ostroveni. Fata lui Stroe Pârlog, Sindina, îl îndârjeşte pe iubit, îl face să
creadă, împreună cu ceilalţi competitori sau spectatori ai cursei de cai că nu
ea participă deghizată în bărbat la acea alergare, ci misteriosul adversar.
Prin urmare, nu degeaba Lazăr Arapu luptă forţându-se din toţi rărunchii să
sară efectiv peste, sau să plutească pe cal deasupra „rivalului”, adică depăşind
în zbor calul cel negru al Sindinei – cum arăta chiar o.Dunăreanu în proza Caii
soarelui din volumul său de debut Cu bucuria în suflet că auzise din bătrâni
despre modul cum se încheiase o cursă de cai rămasă celebră –, competitorul
ajuns din urmă aproape de capătul cursei nemaiavând ce să piardă.
După acest punct culminant nici nu mai este necesar într-o actiune cu mult
suspans cum până la urmă se dovedeşte a fi cea a povestirii Încercarea să
se specifice clar ce anume s-a întâmplat după saltul călare ieşit din comun al
lui Lazăr Arapu, chiar când ajungea aproape concomitent cu „străinul”, adică
depăşit in extremis de Sindina, de parcă ar fi fost vrăjit de ea, atras în iniţiatica
lor cursă. Crearea suspansului este o modalitate prin excelenţă diegetică nu
doar în proza de tip fantastic, ci şi în piesele dramatice ori în scrierile epice
mai întinse ale realismului literar, consacrat drept curent sau drept şcoală
artistică încă de la începutul secolului al xIx-lea.