Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

prin diferenţierea, pe alocuri, categorică a limbajului literar de limbajul obişnuit,
cotidian, acesta să fie receptat ca descriind/ presupunând doar nişte legităţi
prezumtive, cu dereglări semantice învecinate haoticului. Dar, în mare, în
centrul operelor se află totuşi sensul şi nu „organele sfărâmate”, haosul lipsei
de sens, formă, ordine.
Aidoma futuriştilor, şi oberiu-ţii, cinarii nu o singură dată au uimit asistenţa.
Spre exemplu, la o seară de creaţie de la Casa Pedagogului din Leningrad,
harms şi cu vvedenski au intrat în sală purtând în loc de pălării un fel de
abajururi roşii. Pe obraji aveau desenate festoane. Se apropie de masa la
care se aflau participanţii la manifestare şi se întind pe covor. Stau culcaţi şi
ascultă, din când în când aplaudă. Altădată, la o manifestare similară, harms,
fumându-şi pipa şi citind un lung poem, făcea naveta pe fundalul unui dulap
ce se afla în centrul scenei. Din vreme în vreme se oprea din lectură, pentru
a emana cercuri de fum. În acelaşi timp, un pompier îndemna publicul să
aplaude. Apoi apărea vvedenski, desfăcând o coală de hârtie, pentru a-şi
citi textul. În acest moment harms se afla deja pe dulap, continuând să tragă
din pipă. (Să ne amintim iar de izvoarele performance-ului atât de agreat de
postmodernişti; dacă aţi observat, unele clipuri plasate sub această marcă
au sute de mii de vizitatori internauţi.)
Astfel poeţii avangardei îşi jucau propriul teatru şi în viaţa de toate zilele.
În concordanţă chiar cu o profesiune de credinţă, dacă ne gândim că unul din
personajele din poemul-piesă „Ku, Şciu, tardik, Ananan” al lui Daniil harms
spune: „pentru mine totul înseamnă teatru / iar teatrul e ca pământul/ pentru
ca pe el oamenii să păşească/ cu picioare adevărate/ să cânte să sufle să
vorbească/ să apară înaintea noastră…/ arlechinul băşică moţată…” Şi tot
acolo, o frază-concept memorabilă: „totul e teatru. Unde e biserica?” – e de
meditat la acest tandem instituţional – nu? Plus elementele de circ care nu
le erau străine avangardiştilor, asezonate cu slogane gen: „versurile nu sunt
plăcinte, noi nu suntem scrumbii” etc.
Ca element, ba nu – ca om! de legătură între futurism şi oberiu / adepţii
artei reale – în contextul dat, mai bine zis în concepţia protagoniştilor acestui
gen de artă „realul” fiind unul… sărit de pe fix, adică poate fi luat fără dubii
între ghilimele, pentru a nu se confunda cu sensul său rigid, de dicţionar,
deoarece în „realul, realitatea” lui harms şi a colegilor săi e foarte multă…
irealitate, absurd, limbaj paralel, transraţional.
Apoi s-ar părea că textele autorilor din Asociaţia Artei Reale sunt departe
de politică, însă autorităţile bolşevice extrag (deloc… nemotivat) din ele o
critică acută la adresa noii ideologii, noului mod de viaţă impuse de sus. Ceea
ce trebuia considerat anume viaţă normală, atât harms, precum şi vvedensli
sau terentev, o prezintă drept absurditate coşmarescă ce nu se lasă înţeleasă
de logică. Iar o atare orientare nu e prezentă doar în textele pur dramatice,
ci şi în dramatizarea unor poeme lirice, unele din mostre fiind prezente şi în
acest volum. Ele reprezintă drame prozodice minimaliste.
Uimitor, dar arta reală anunţată de protagoniştii Oberiu se dovedi că, în
realitate, nu are nimic în comun cu… realismul… socialist… Ceasul experimentelor
în creaţia artistică este oprit. Avangardismul – prohibit. teritoriul
poetic cu toate experienţele sale, spaţiul (scenic) al formei permise e tot mai
restrâns, sufocant. Se închide cercul în jurul artei, devenind… brâu de fier;
se strânge cercul în jurul avangardiştilor, aceştia fiind siliţi să renunţe la ceea
ce dădea un sens vieţii, vocaţiei lor. Unii dintre ex-obereu-ţi îşi pot câştiga
existenţa doar în câmpul literaturii pentru copii sau scriind scheciuri pentru
Ex Ponto nr. 2, 2012
77