Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
92
Borges. Acesta din urmă este „un cabalist modern”, cum îl numeşte Steiner,
care vede Babelul ca nişte labirinturi, ruine circulare, iar limba ca o înlănţuire
de silabe secrete. o literă cosmică (alpha şi aleph) stă la baza structurii fărâmiţate
a limbilor omeneşti – idee regăsită şi la nichita Stănescu în poezia
Aleph la puterea aleph.
oricum, pentru a şti mai multe despre limbă (şi traduceri) – conchide
Steiner – „trebuie să trecem de la structurile de adâncime ale gramaticilor
generativ-transformaţionale la structurile mai profunde ale poetului”, căci „limba
ţâşneşte din adâncimi la lumină”, vorba lui Schiller, şi „nicio fiinţă omenească
nu cunoaşte obârşia acesteia” 9 .
Poezia – şi la Eminescu – are menirea de a recupera cuvântul de la
Început, de a reface structura iniţială, „lumea ce gândea în basme şi vorbea
în poezie”, de a recupera capacitatea iniţială de exprimare a adevărului, a
esenţei, a indestructibilului, a LogoSULUI oRIgInAR.
Poate înfăptui aceste lucruri cuvântul? Sau el este total pervertit? Soluţia
propusă de nichita Stănescu este necuvântul.
opera lui nichita Stănescu, după cum afirma Eugen Simion, reface o
mitologie poetică a cuvântului, pentru că acesta e însăşi esenţa ultimă a lucrurilor:
În străfundul fiecărui lucru nu există / până la urmă decât un cuvânt…
(Foamea de cuvinte). traseul său de la naştere la re-naştere traversează o
serie de etape care, de la stadiul de „cuvânt cu belciug în bot”, sau de „cuvânt
blestemat” urcă treptele salvării în necuvânt.
Conştient fiind de unicitatea mesajului primordial revelat pe paginile
Sfintei Scripturi, autorul Cărţii de re-citire sondează legătura dintre poezie şi
divinitate, (reluând momentul genezic, momentul naşterii prin Cuvânt), chiar
dacă elementele de recuzită în alcătuirea discursului său liric nu sunt apanajul
lumii clericale.
Cosmogonia în creaţia nichitastănesciană are ca punct de plecare Logosul,
înţelepciunea divină – rostirea făuritoare de lumi, asemenea concepţiei biblice,
conform căreia lumea a luat naştere la cuvântul divin: „Să fie lumină!” („Fiat
lux!”) – şi a fost lumină; „…să fie o întindere de ape…! – şi a fost o întindere
de ape…” (Geneza 1). Lumea a fost făcută la cuvântul lui Dumnezeu, prin
înţelepciunea Lui, aşa cum spun şi Proverbele biblice.
În Daimonul meu către mine este exprimată condiţia pieritoare a limbajului
uman („tu nu ştii că vorba arde, / verbul putrezeşte, / iar cuvântul nu
se întrupează, ci se destrupează?”) ce impune salvarea, mântuirea pentru
a scăpa de putrezire, de foc…: „schimbă-te în cuvinte, repede…!” – îi cerea
daimonul. E vorba de o salvare tot prin cuvânt, dar de data aceasta printr-un
alt fel de cuvânt.
Moartea cuvântului duce la identificarea necuvântului, ca o primăvară a
limbajului renăscut din abisul mormântului cuvintelor. După „lansarea” Necuvintelor,
volumul Noduri şi semne propune traversarea unor probe iniţiatice
menite să asigure însuşirea cuvântului mântuitor. Stănescu impune, aşadar,
poezia metalingvistică, o poezie a necuvintelor.
„Acel laser lingvistic îl visez […] care să topească şi să străbată prin aura
lucrurilor”. Iar acesta este necuvântul, aşa cum îl aflăm şi în poezia Necuvintele.
El este visatul cuvânt „care a fost la începutul lumilor lumii, / plutind prin
întuneric şi despărţind / apele de lumină// născând peşti în ape şi / născând
ape şi lumini în lumină, […] acel laser lingvistic care să taie realitatea de dinainte,
/ care să smulgă întruna luminii / partea ei de apă, cu peşti // care să