Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

acela de ţinţari. Capidan (1932: 5, idem 1942: 11) crede că ea se datorează
repetării în vorbirea aromânilor a grupurilor de sunete ţe, ţi. La fel, Caragiu
Marioţeanu (1975: 217) şi Poghirc (1999: 14) susţin că sârbocroatul Cincari
se datorează frecvenţei africatei ţ în graiurile aromâneşti. tanaşoca (2004:
66) menţionează şi forma Cincarin. Rezultat din c+e, i în cuvintele de origine
latină, ţ se aude în cuvinte din fondul principal lexical moştenite: ţeápă „ceapă”,
ţeáră „ceară”, ţer „cer”, ţínţi „cinci”, aţél „acela”, aţeá „aceea” etc. Forma ţinţari,
ajunsă în România prin împrumutarea ei de la vecinii sârbi, prin fenomenul de
etimologie populară, s-a ajuns la ţînţari, nume folosit, tot ca un fel de poreclă
dată aromânilor.
Pentru neagu Djuvara (1996:130), etimologia lui ţinţari propusă de autorii
menţionaţi supra este inacceptabilă, deoarece şi sârbii folosesc ţi, acolo unde
românii pronunţă ci. „Cum puteau deci sârbii remarca această particularitate
a aromânei când le era comună şi lor?” (Ibidem). Explicaţia trebuie să fie alta,
crede neagu Djuvara, care propune să se ţină seama de o surprinzătoare
asemănare dintre cuvântul ţinţar şi termenul tzintzarado, termen descoperit
de istoricul Matei Cazacu la celălalt capăt al romanităţii, şi anume în Pirineii
centrali, unde, de asemenea, se practică transhumanţa, tzintzarado desemnând
„trecerea turmelor de oi cu clopotele lor” spre sau dinspre locurile de
păşunat. Istoria termenului ţinţari ar fi următoarea: a existat un trib iliric în
epoca romană, Atintanes, care sălăşluia în actuala Albanie, la sud-est de
antica Apollonia, la est de oraşul de azi vlorë. Eliminând desinenţa de plural
-es şi înlocuind-o cu desinenţa –i, precum şi pe a protetic, se ajunge la forma
tintani, iar de la aceasta, prin rotacizarea lui n intervocalic (în albaneză lat.
romanus > rëmër), la ţinţari. „...am avea astfel cazul unui grup etnic iliric romanizat,
al cărui nume ar fi fost extins de către vecinii slavi nou-veniţi, la toţi
vorbitorii locali de limbă rombă romanică”. Asemenea extinderi de nume sunt
numeroase în istorie, spune mai departe neagu Djuvara, şi dă ca exemplu
pe Volcae ajuns să desemneze pe toţi romanofonii, de la Ţara galilor până
în Balcani.
Ipoteza lansată de neagu Djuvara a fost primită cu rezerve de către
lingviştii români, invitaţi în mod expres să se pronunţe cu privire la această
etimologie, autorul cerând apoi slaviştilor să-şi spună părerea. Până acum,
nu avem ştiinţă că ipoteza respectivă a fost luată în discuţie de către aceştia.
În ceea ce ne priveşte, noi credem, împreună th. Capidan, Matilda Caragiu
Marioţeanu, nicolae Saramandu, gheorghe Carageani etc. că la originea lui
ţinţari stă marea frecvenţă în dialectul aromân a africatei ţ.
3. Printre denumirile folosite de oamenii de ştiinţă pentru aromâni (misiodaci,
romanovlahi, macedoromâni, aromâni etc. (vezi, Capidan 1932: 4-7,
Caragiu Marioţeanu 1975: 217-218, Carageani 1999: 17-18), noi credem că
aceea de Misiodaci merită o discuţie aparte.
După cum ne spune Capidan (1932: 4), „În afară de Vlah, pe care învăţaţii
străini îl dădeau tuturor Românilor, cea mai veche denumire pentru Aromâni
vine de la scriitorii neogreci din sec. xvIII. Aceştia, plecând de la presupunerea
că Aromânii, spre deosebire de Dacoromâni, sunt urmaşii coloniilor
romane din Moesia, i-au numit Misiodaci (Moισιóδακες «Daci din Moesia»”.
Mai târziu, William Martin-Leake, în Researches in Greece (1814) precizează
că Misiodaci este etnonimul dat valahilor din afara greciei, aşezaţi în mici
colonii în diferite regiuni din sudul Dunării. Cei din grecia erau numiţi de acei
autori cuţovlahi sau vlahi".
Ex Ponto nr. 2, 2012
193