Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

în sânge, în plămâni… Paturi suprapuse erau şi în vagon, şase, înghesuite.
Ei fiind cinci, un pat stătea liber, îl foloseau ca garderob, cum îl şi botezase
– în batjocură – Mihăiţă. În noaptea care tocmai se isprăvea rămăseseră
doi, vasile şi Mihăiţă. Ei se aveau ca fraţii, nedespărţiţi, condamnaţi parcă să
treacă împreună prin încercările vieţii de tractorişti şi de pensionari ai vagonului.
Ceilalţi au evadat. Mihai şi gudin au vrut să fie de Crăciun cu părinţii,
fraţii şi surorile, să umble cu colindele, că ce treabă au ei cu partidul… Ion a
dat o fugă în satul lui, unde avea o fată şi-i trimisese cineva vorbă că umbla
deja cu altul. În seara de Ignat mă întorc! le-a promis la plecare, adăugând
cu scrâşnete printre dinţi: Spăl cuţitu’ în ei dacă-i prind!
În vremea aceea tractoriştii nu aveau nume de familie ca restul lumii.
Erau venetici. Şi foarte tineri, şaptesprezece-optsprezece ani. Patru dintre ei
terminaseră de câteva luni şcoala de tractorişti a semeteului din g. şi fuseseră
trimişi la secţia de tractoare din t. Al cincilea, Mihăiţă, urmase alt parcurs.
vremurile numai au hotărât să ajungă aici, în vagon, cu ceilalţi. toţi se considerau
un leat, deşi nu erau, diferenţa de vârstă dintre gudin, cel mai mic,
şi Mihăiţă, cel mai mare, depăşea un an. Cine avea musai nevoie să-i strige
pe nume îi striga – Ion, gudin, vasile, Mihai, Mihăiţă. Ultimii doi erau tizi. Ca
să-i deosebească, i-au zis Mihai celui voinic, bine legat, Mihăiţă celui înăltuţ
dar subţirel ca trestia. Mihăiţă fusese poreclit Bujie deoarece se pricepea ca
nimeni altul să regleze… carburatoare. Pe vasile, cineva l-a strigat odată,
la întâmplare, Manivelă, şi fiindcă nu avea poreclă, asta i-a rămas. După ce
şi-au dat seama cam ce hram poartă, pe Mihăiţă l-au înălţat în rang, i-au mai
atribuit o poreclă, preţioasă şi seacă, Intelectualu’. Ce cognomen! a surâs
cu mirare preotul, auzind întâmplător cum îl strigă ai lui pe tinerelul manierat
şi drăguţ, care venea la biserică în mai toate zilele de sărbătoare şi-l ajuta
deseori la citit ori la cântări.
Pentru sat, tractoriştii erau nişte vântură lume. Fiindcă satul erau unu
şi dintotdeauna. Se întâmplase să răsară acolo între două vecii, muntele şi
Dunărea. Strâns între o falcă de piatră şi una de apă, satul se lungise, până
a luat formă de potcoavă trasă în jurul muntelui, cu biserica aşezată la jumătatea
lungimii. Două mahalale mari, cam două mii de suflete fiecare – cât
cuprindea, de la biserică spre miază-zi, mahalaua de miază-zi, de la biserică
spre miază-noapte, mahalaua de miază-noapte. În jurul bisericii se învârtea
satul, aşa cum pământul, cu toată suflarea de pe el, se învârte în jurul soarelui.
Degeaba spuneau trepăduşii noii puteri câte-n lună şi-n stele despre religie,
biserică şi preoţi. nişte păcătoşi, ticăloşiţi în rele! Legea era una, satul. Restul
era viaţă. Cam câţi mureau, atâţia se năşteau. An de an. Fiecare neam avea
pecetea lui. Câteva seminţii îşi transmiteau caracterele de generaţii, încât ai fi
fost îndreptăţit să crezi că lumea stă în loc, rămâne mereu aceeaşi. Şi poate
că rămânea aceeaşi. Lumea, oamenii nu! oamenii se nasc, trec prin lume,
fiecare cu drumul lui, oricât ar părea ei de asemenea, ajung la celălalt hotar,
păşesc dincolo, toţi, oricât de diferiţi ar fi între ei. Le rămân urmaşii, care duc
mai departe sigiliul moştenit, felul de a fi, de a umbla, de a vorbi… numele.
Urmaşii poartă povara acestei meniri în vecii vecilor! Rar, o fată îşi aducea
bărbat de aiurea. Satul îl primea bucuros, omul se autohtoniza, întreaga lui
făptură căpăta pecetea locului. Se întâmpla şi invers, ca fata să ajungă în alt
sat, mai rar, şi câte un băiat. Satele acelea îi primeau cu aceeaşi bucurie, ca
şi când atât aşteptau, mirese şi miri, să-i modeleze, să le prefacă chipul şi
felul de a fi, adaptându-i la matca specifică fiecărui loc. Pe seama băiatului
adus de nevastă ori a celui plecat aiurea după nevastă, glumeau zicând că
Ex Ponto nr. 2, 2012
51