Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
170
Poeţii persani ştiau că gura este organul vorbirii (logos), dar şi al răsuflării
(spiritus), de aici şi apropierea de celălalt, pe care simbolic îl numim „matrice”
şi care semnifică fecunditate şi regenerare. Este posibil ca aceiaşi poeţi să
ştie şi faptul că cele şapte vocale din alfabetul sanscrit sunt denumite şi cele
şapte matrice (sau cele şapte nume ale limbajului). Mircea Eliade spune că
Delfi, situl oracolului de care am mai vorbit, înseamnă matrice, ceea ce ne
îndreptăţeşte să credem că apropierea celor două simboluri este plauzibilă.
Cât priveşte tradiţiile islamice, cuvântul călimară (al-qalam) desemnează
în egală măsură recipientul şi cerneala sacră, Condeiul sfânt, ca şi tăbliţa,
primul lucru creat de Dumnezeu şi pe care a scris cele ce sunt şi cele ce vor
fi („Coranul”).
„Condeiul” de trestie (stylos, în greceşte) face trimitere la ideea de scriere
şi de stil, dar în spatele metaforei se ascunde numele celui de-al şaptelea
membru al bărbatului, mădularul lui osiris, rămas în apele nilului, după resuscitare.
Şeküre mărturiseşte că dragostea dintre ea şi negru, înflorind la graniţa
dintre viaţă şi moarte, dintre interdicţie şi paradis, s-a petrecut mereu „la ceasul
amiezei, în vreme ce lumina soarelui intra în încăpere, strecurându-se printre
obloane (...)” (p. 516). Şeküre îşi pune dragostea în ecuaţia cosmică benefică
oferită de momentul amiezii când se consemnează o maximă intensitate a
principiilor „yang” şi „yin”. Răscrucea amiezii este şi momentul sacru când se
opreşte curgerea nesfârşită a ciclurilor, este singura clipă când rămânem fără
umbră şi putem asemenea lui Avram (Abraham), să vedem lumina orbitoare
a lui Dumnezeu.
Ca toate simbolurile bivalente, apogeul soarelui de amiază a funcţionat
diferit pentru cei doi soţi. Şeküre s-a bucurat de o căsătorie fericită cu negru,
educându-şi cu fermitate băieţii din prima căsătorie. Peste viaţa lui negru s-a
lăsat ca o umbră întunecată „demonul de amiazăzi” despre a cărui prezenţă
nefastă vorbeşte David în „Psalmul 90”. Comentând acest verset, Bartolomeu
valeriu Anania consideră că aici ne aflăm în faţa demonismului lucid, cel care
transferă păcatul de la nivelul simţurilor în zona intelectului. Mulţi dintre eroii
lui Dostoievski devin victime ale întâlnirii cu demonii amiezii.
Miniaturiştii lui Pamuk, negru în primul rând, trăiesc istoria cu o conştiinţă
a cărei luciditate atinge cote paroxistice. În anii care urmează resursele lor
creatoare se epuizează şi arta miniaturii aproape că dispare. Resemnarea
şi melancolia se aştern pe chipul lui negru, iar Şeküre observă că în cel mai
tainic ungher al sufletului său, chiar şi în cele mai intime momente, stăruia un
ginn al tristeţii (ginn = entitate malefică născută din foc).
Învins într-un război în care ideile se încrucişează cu săbiile, negru rămâne,
cum am mai spus, alesul care a conştientizat întunericul profund al lui
Dumnezeu din afara timpului. El este echivalentul pietrei negre din templul
cubic de la Mekka despre care măsurătorile specialiştilor arată că este mai
veche decât universul.
Beneficiarul acestei izbânde este Şeküre care, la adăpostul unei căsătorii
liniştite, are suficient timp să mediteze la rostul Imaginii (picturii) şi al Cuvântului
(povestirii). Iată confesiunea ei: „Doream să se izvodească imaginea fericirii
(...). Doream să se picteze imaginea unei mame cu doi copii (...). Doream,
de asemenea, ca eu să fiu acea mamă din pictură, ca acea imagine să înfăţişeze
pasărea zburând şi, în acelaşi timp, rămânând atârnată pe cer, fericită
pe vecie; doream ca toate aceste lucruri să se înfăptuiască potrivit metodei
maeştrilor din herat, care opreau timpul în loc” (p. 520).