Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
110
manifestări neobişnuite prin care se urmărea ideea acreditării unui curent oniric
în literatura contemporană comparabil cu alte curente literare. Ultimul vorbea
despre o „paradă de bâlci”. De asemenea, gheorghe Crăciun considera că
şcoala de la târgovişte, onirismul şi postmodernismul epic al anilor ’80 reprezentau
elementele structural-definitorii ale aceleiaşi paradigme întemeiate la
începutul celui de-al şaptelea deceniu.
Cum se cunoaşte, „onirică” este creaţia literară inspirată de vis sau asemănătoare
cu acesta. termenul, în literatura română contemporană, a dobândit
un sens precis, desemnând o anumită formulă literară propusă spre mijlocul
anilor 1960 de către Dumitru Ţepeneag şi Leonid Dimov şi adoptată de alţi
tineri scriitori, care, în anul 1965, formează în cadrul cenaclului Luceafărul,
grupul oniric. Mai târziu, Leonid Dimov, într-un interviu, declara faptul că
onirismul reprezenta o tentativă de: „încercare de a încremeni caleidoscopic
lumea pentru a face să pătrundă în legităţile specifice visului... o întoarcere
la clasicism” 4 .
S-a vorbit mult despre scriitura onirică, despre modul de expresie. trebuie
precizat faptul că în desfăşurarea activităţii grupului oniric se disting câteva
mari perioade. Prima etapă, 1958-1964, reprezintă intervalul în care Dumitru
Ţepeneag şi Leonid Dimov în subsolul observatorului Astronomic de pe strada
Ana Ispătescu puneau la cale intrarea pe scena literaturii române, stabilind
principalele trăsături ale onirismului structural, numit onirism estetic, pentru
a-l delimita de onirismul suprarealiştilor. A doua etapă din istoria onirismului
este reprezentată de momentul debutului curentului, 1964-1965. Este etapa
în care apar o serie de poeme, dar şi proză scurtă. În anul 1965, Dumitru
Ţepeneag şi Leonid Dimov fac cunoştinţă, la cenaclul revistei Luceafărul, cu
virgil Mazilescu, vintilă Ivănceanu şi Iulian neacşu. grupul oniric ia naştere
în această perioadă. Pe lista oniricilor, pentru o perioadă mai scurtă sau mai
lungă, au mai fost incluse şi alte nume: Fănuş neagu, Ştefan Bănulescu şi
Sânziana Pop. Deşi refuzaţi, la început, de toate periodicele, scriitorii onirici
reuşesc să colaboreze la Povestea vorbii (1966), supliment al revistei craiovene
Ramuri, redactată de Miron Radu Paraschivescu. Intenţia lui Miron Radu
Paraschivescu de a realiza o alianţă a întregii avangarde nu s-a concretizat.
Câteva luni mai târziu suplimentul este interzis. Este perioada când apar primele
volume semnate de către Leonid Dimov, Versuri şi Dumitru Ţepeneag,
Exerciţii. La grupul oniric au aderat o serie de 10-11 scriitori tineri, poeţi şi
prozatori: Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Emil Brumaru, virgil Mazilescu,
vintilă Ivănceanu, Daniel turcea, Iulian neacşu, Sorin titel, virgil tănase,
Laurenţiu Ulici, Florin gabrea. Primii cinci sunt cei mai productivi creatori de
literatură onirică, în schimb, ceilalţi îmbină onirismul şi cu alte formule.
În anul 1968 grupul trebuia să obţină o revistă proprie, Ochean, un supliment
al Luceafărului, dar acesta va fi interzis de cenzură în ultimul moment.
termenul „oniric”/ „onirist” capătă o conotaţie negativă datorită faptului că
membrii grupului erau boemi, nu scriau pentru partid, îi sprijineau pe Paul
goma şi pe alţi foşti deţinuţi politici: „Eram cu toţii nişte «boemi», şi, mai mult,
nişte «marginali». Eram «beţivi». nu făceam «concesii», nu scriam pentru
partid: nu mâncam căcat!” 5
Să mai adăugăm aici şi faptul că, din anul 1968 până la aşa-zisele „teze
din iulie” (1971), componenţii grupului şi-au prezentat concepţiile, atât în
publicaţiile vremii, cât şi în şedinţele de la Uniunea Scriitorilor. Începând cu
anul 1971, grupul se destramă treptat, unii dintre reprezentanţi părăsesc ţara,
alţii renunţă, dar estetica onirismului continuă în formule noi în scrierile foştilor