Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
114
Prin versurile sale, prin onirismul său lucid, gellu naum este un un precursor
care se găseşte între suprarealismul european şi onirismul estetic,
contestând dicteul subconştientului şi privind realul ca vis.
La fel de adevărat este că şi virgil teodorescu, prin poemele sale, anunţă
onirismul. Spre exemplu, în unele poeme realul este dezorganizat, iar visul
reprezintă un nou tipar al existentului. Leonid Dimov în articolul „Inocenţa
poetului” din Luceafărul, nr. 33, 16 august 1969, p. 3, îl admite pe virgil teodorescu
drept un precursor apropiat al onirismului. 21
La Dimov întâlnim un onirism fără vise, o poezie în care a preluat din vis
doar metoda. Prin intermediul visului, Dimov ajunge la realul total, raţional şi
iraţional. Mediatorul între vis şi realitate este reprezentat de memorie. El preia
modelul visului fără a abandona modelul realităţii: „Vestite de nebulozităţi cu
franjuri de fier/ Azi au sosit animale noi în cartier./ Noroc vulpe, dă-mi laba,/
Vom dansa un tangou ca la Punta del Gaba.” (A.B.C., Marţi).
În raport cu acest aspect, pentru virgil Mazilescu, onirismul poetic îmbracă
o formă diferită, reprezintă un melanj de textualism şi de irealism. o
nouă lume este prezentată, o lume intra-lingvistică. În această lume limbajul
prezintă o forţă deosebită, aceea de a dezvălui în timp ce criptează, de a
comunica incomunicabilul: „Soarele strigă şi cade în Frunze/ în singurul parc
al oraşului/ copiii oraşului se fac încet mari/ fără teamă la umbra doicilor/ (...)/
şi eu pe aici – linişitit şi cu mâinile în buzunare/ (...)/ după o oră inventez acel
cuvânt verde/ cu ochiul verde în trei mări deodată.” (Soarele strigă şi cade
în Frunze).
vorbind de arta de a comunica, întâlnită la virgil Mazilescu, trebuie să
spunem că o regăsim şi la vintilă Ivănceanu. Chiar dacă, trecea drept un
adevărat neoavangardist, vintilă Ivănceanu a fost atras de forţa modelatoare
a visului abstract. Prin aceasta trebuie să spunem că el a reuşit să realizeze
ceea ce îşi dorea Leonid Dimov: să scrie o epopee onirică, Vulcaloborgul şi
frumoasa Belepongă. Jocul dintre parodic, ca formă de ambalaj al stării de
a simţi liricul oniric şi sadism ne conduce către aspectul elementelor cinice
din poezia onirică ivănceană: „Îngropaţi o femeie vie/ În piciorul stâng al unui
soldat./ Începeţi de la şold:/ Ea o să cadă ca un guvern,/ Şi o să se oprească/
Sub unghia degetului al patrulea.” (Experienţa).
Aşa cum, Daniel turcea a fost un ,,constructor” de mitologie poetică, fiind
oniric în primele poeme pentru a deveni poet creştin mai târziu supunându-se
legislaţiei discursului mistic al libertăţii absolute:
„Scăpare nu mai există
Nu-i decât un nesfârşit Posibil
Unde logica e să te smulgi
de sub ecuaţiile oricărei mişcări
să poţi trăi
vieţi
astfel
nenumărate.”
(Zen)
tot astfel, dar într-o altă abordare pentru Emil Brumaru, cuvântul reprezintă
o fiinţă sensibilă metamorfozată în toate regnurile, în lumea „bucătăriei”
onirice: „Şi spre-a luci în sufletele noastre/ Din căni adânci miezul de apă-i
scos./ Oh, piersice tăiate cu toporul/ Pe moi butuci de unt au carnea roz!”
(Primele tangouri ale lui Julien Ospitalierul, 5).