Boli virotice si prionice ale animalelor - CYF MEDICAL DISTRIBUTION

90
Boli virotice şi prionice ale animalelor
1968; Pascoe şi col., 1969; Bagust, 1971; Gibbs şi col., 1972;
Virat şi col., 1972), incidenŃa acestuia fiind dificil de apreciat,
având în vedere că de multe ori evoluŃia este inaparentă.
ImportanŃa economică este neglijabilă, infecŃia clinică implică
sistarea provizorie a montei şi deci o întârziere a reproducŃiei de
câteva săptămâni.
Etiologie
Agentul etiologic este virusul herpetic ecvin
3 (Equine herpesvirus-3; VHE-3) care figurează
în fam. Herpesviridae, subfam. Alphaherpesvirinae,
genul Varicellovirus dar ca specie
deocamdată neînregistrată oficial. VHE-3 este
asemănător morfologic cu alte herpesvirusuri, se
cultivă numai pe culturi celulare de origine
ecvină (rinichi de fetus ecvin şi de cal, tiroidă de
cal) producând efect citopatic. DiferiŃi autori au
utilizat pentru cultivarea virusului celule de
origine foarte variată, dar rezultatele nu au fost
satisfăcătoare. S-a reuşit replicarea virusului
(izolat anterior) pe celule de rinichi de iepure.
VHE-3 nu este patogen pentru animale de
laborator şi embrioni de găină şi este unic din
punct de edere antigenic. După aproximativ o
săptămână de la infecŃie apar anticorpi
neutralizanŃi şi fixatori de complement.
Virusul este etero-, cloroformo- şi tripsinosensibil,
este distrus în 30 minute la 56°C şi în 3-
5 minute de antiseptice şi dezinfectante. În locuri
umede şi întunecoase virusul poate supraveŃui
până la 6 luni.
Caractere epidemiologice
Singura specie receptivă este calul, indiferent
de rasă şi sex, reprezentând de altfel şi unica
sursă de contaminare şi difuzare a virusului.
Virusul este localizat în principal în sfera
genitală, respectiv pe penis, furou, vestibul şi
buzele vulvei. Virusul se pare că dispare, în cele
mai multe cazuri, după vindecarea clinică. Uneori
însă poate persista mai mult timp în stare de
latenŃă, la nivelul ganglionului sciatic (2).
IncidenŃa şi difuzarea bolii sunt direct legate
de vârstă şi de sezonul de montă. Anticorpii
neutralizanŃi sunt rareori decelaŃi la animalele
aflate în primii doi ani de viaŃă, după care
prevalenŃa creşte treptat pentru a atinge un
maxim de 53% la caii mai în vârstă. Transmiterea
infecŃiei se realizează prin montă. Personalul care
intervine în timpul montei poate juca rolul de
vectori. Nu se exclude posibilitatea transmiterii
prin insecte. Se apreciază că virusul poate fi
transmis şi în timpul mirosirii vulvei de către
masculi. InfecŃia aerogenă este discutabilă, deşi
unii cercetărori au izolat virusul de pe mucoasele
nazală, bucală şi conjunctivală.
Animalele trecute prin boală rămân cu o
imunitate ce nu depăşeşte 8 săptămâni şi, ca
atare, recidivele sunt posibile.
Tabloul clinic
Perioada de incubaŃie este de 2-10 zile. La
iapă, primele semne sunt şterse şi se reduc la
mişcări ale cozii şi luarea frecventă a poziŃiei de
urinare. Femela refuză masculul şi, la palparea
vulvei, se manifestă durere. Un examen atent
permite decelarea modificărilor locale. La
început, mucoasele vulvară şi vaginală
posterioară sunt congestionate, cu mici zone
hemoragice, apoi apar papule albicioase cu un
diametru de 2-15 mm, izolate sau confluente,
care se transformă în ulcere superficiale, cu
marginile neregulate, de culoare roşu aprins.
Vulva este edemaŃiată, iar la comisura inferioară
se observă o secreŃie seromucoasă, gălbuie.
Ulcerele se acoperă cu cruste alb-gălbui, după
care se vindecă. Leziunile se pot extinde şi la
pielea regiunii vulvare şi perineale unde, după
vindecare, lăsă în loc cicatrici mici,
depigmentate, care se menŃin câteva săptămâni.
Ocazional, pustule şi ulcere se pot constata şi pe
sfârcuri, buze şi mucoasa respiratorie.
La armăsari, procesul se localizează pe
mucoasa furoului, prepuŃiului şi pe gland,
provocând balanită şi acrobustită. IniŃial se
constată mici tumefacŃii, care progresează rapid
şi se transformă în zone necrotice cu un diametru
de 0,5-1,5 cm. În zona orificiului uretral, se
observă pustule, iar pe penis ulceraŃii, parŃial
acoperite cu cruste. Leziunile pot apare şi pe
pielea furoului şi scrotumului. La unii armăsari se
constată agitaŃie şi edeme ale prepuŃiului şi
scrotumului, care pot împiedica erecŃia.
Starea generală şi fertilitatea, atât la iapă cât
şi la armăsar, nu sunt modificate. Totuşi, se poate
înregistra o diminuare a libidoului pe întreaga
perioadă de evoluŃie a bolii (2).
Boala se vindecă spontan, în 10-15 zile,
rareori se produc complicaŃii piogene care
agravează şi prelungesc evoluŃia până la câteva
luni sau se produce septicemie mortală. VHE-3
poate cauza infecŃii respiratorii subclince la caii