Boli virotice si prionice ale animalelor - CYF MEDICAL DISTRIBUTION

340
Boli virotice şi prionice ale animalelor
Etiologie
Encefalomielita infecŃioasă a ovinelor este
produsă de un virus neurotrop din fam.
Flaviviridae, genul Flavivirus. Virusul aparŃine
complexului virusurilor encefalitice transmise
prin căpuşe. Unele dintre acestea sunt agenŃi
patogeni zoonotici importanŃi, precum virusurile
encefalitei central-europene, virusul encefalitei
de primăvară-vară din Rusia, virusul febrei
hemoragice de Omsk, virusul bolii pădurii
Kiasanur din India, virusul Langat din Malaezia,
virusul Negishi din Japonia şi virusul Powassan
din America de Nord (66). Asemănător celorlalte
flaviviride, virusul EIO are formă sferică, cu
diametrul de 40-60 nm. Nucleocapsida este
icosaedrică, cu diametrul de 20-30 nm şi cu
înveliş lipoproteic. Genomul viral conŃine o
moleculă de ARN monocatenar, cu polaritate
pozitivă. Virusul are însuşiri hemaglutinante
pentru eritrocitele unor specii de păsări
domestice: găină, gâscă şi porumbel. Se cultivă
cu uşurinŃă pe ouă embrionate de găină, pe culturi
de celule embrionare de găină, rinichi de oaie şi
porc, BHK-21 şi pe un număr mare de linii
celulare de căpuşe. Analizele cu anticorpi
monoclonali au evidenŃiat o heterogenitate
antigenică a tulpinilor de virus izolate de la
diferite specii de vertebrate şi de la căpuşe,
sugerând existenŃa mai multor biotipuri (70).
Virusul este sensibil la variaŃiile de temperatură
şi de pH. Rămâne viabil cel puŃin 82 de zile,
atunci când este păstrat în suspensii tisulare cu
glicerol 50% şi la temperaturi de – 20°C sau mai
scăzute (66).
Caractere epidemiologice şi
patogenitate
Virusul EIO şi-a semnalat prezenŃa din punct
de vedere imunologic, prin anticorpii serici
decelaŃi la o multitudine de specii de mamifere
domestice şi sălbatice, altele decât ovinele, ca:
taurine, capre, porci, cai, câini, cerbi, mamifere
mici ca şoareci de câmp şi de pădure, iepuri,
precum şi la unele specii de păsări, cum sunt
potârnichile de stâncă (Lagopus lagopus
scoticus), potârnichile de tundră (Lagopus mutus)
şi ieruncile roşii (Tetrao urogallus). De la
majoritatea acestor specii virusul nu a putut fi
izolat, probabil din cauza viremiei de scurtă
durată pe care o produce. InfecŃia experimentală a
produs titruri ridicate ale viremiei doar la
potârnichi şi ierunci, aceste specii fiind
considerate de unii autori gazde multiplicatoare
de virus în zonele endemice, alături de ovine
(66). La oameni, infecŃia este ocazională şi are un
caracter profesional, fiind descrisă la ciobani şi la
personalul din abatoare şi laboratoare. Rezervorul
şi vectorul natural de virus este reprezentat de
căpuşa Ixodes ricinus, al cărei ciclu biologic
influenŃează direct epidemiologia bolii. RepartiŃia
geografică a EIO este legată şi explicată prin
distribuirea acestui artropod–vector în zone cu
umiditate relativ ridicată. Ciclul vital al virusului
implică transmiterea acestuia între ovine, prin
intermediul căpuşei, uneori cu participarea şi a
altor specii. Toate stadiile evolutive ale căpuşei
pot deveni infectante, după minimum o priză de
sânge pe un animal viremic. Cazuri de EIO au
fost diagnosticate în toate anotimpurile, dar boala
evoluează mai intens în perioadele de maximă
activitate a căpuşelor, aprilie-iunie şi septembrie.
Căpuşele transmit virusul prin înŃepătură. În
unele cazuri, infecŃia este realizată şi prin
intermediul acelor de seringă nesterilizate. De la
locul de inoculare, virusul ajunge în nodurile
limfatice regionale, unde are loc replicarea şi apoi
în sânge. După perioada de viremie, care atinge
un titru maxim la 2-4 zile după pătrunderea în
organism, virusul ajunge în SNC, unde produce
leziuni grave de encefalomielită (59, 70).
Tabloul clinic
După o perioadă de incubaŃie care durează de
la câteva zile la câteva săptămâni, boala poate
evolua sub formă subclinică sau clinică.
PrezenŃa formei subclinice poate fi stabilită doar
prin anchetă serologică. Forma clinică debutează
cu febră însoŃită de titruri viremice ridicate,
anorexie şi depresie. După 24 - 48 de ore febra
scade, pentru a se înregistra un nou puseu, la 5-6
zile de la apariŃia primelor semne clinice. La
animalele care se vindecă după prima fază febrilă
şi viremică, temperatura revine în limite normale,
instalându-se o imunitate durabilă. În cazurile cu
evoluŃie gravă, cel de al doilea puseu febril este
însoŃit de semnele neurologice consecutive
instalării leziunilor de encefalomielită. Implicarea
SNC este exteriorizată iniŃial prin semnele unei
disfuncŃii cerebrale caracterizată prin agitaŃie,
nistagmus, tremurături musculare, hiperestezie,