Boli virotice si prionice ale animalelor - CYF MEDICAL DISTRIBUTION

132
Boli virotice şi prionice ale animalelor
prezente: hiperplazia epiteliului criptelor
intestinale sau necroza acestuia precum şi
necroze ale celulelor limfoide ale plăcilor Peyer
şi timusului. Caracterul leziunilor este foarte
asemănător celor determinate de acŃiunea CPV-2.
Histopatologic, se mai pot constata: leziuni
de bronşită, pneumonie interstiŃială şi
limfadenită, epiteliile bronhial, bronhiolar şi
alveolar fiind cele mai expuse acŃiunii replicative
a virusului (23).
Diagnostic
Simptomele clinice, chiar şi atunci când sunt
evidente, conduc greu la emiterea suspiciunii de
boală. PrezenŃa infecŃiei cu CPV-1 poate fi luată
în considerare în situaŃia în care, la căŃeii foarte
tineri, sub vârsta de 8 săptămâni, este sesizată o
diaree de intensitate medie asociată cu simptome
de tip respirator, şi mai ales atunci când
examenele serologice infirmă prezenŃa infecŃiei
cu CPV-2 la subiecŃii bolnavi.
De asemenea, se impune evaluarea implicării
CPV-1 în episoadele de avorturi la căŃele sau în
situaŃia în care se observă malformaŃii sau morŃi
subite la nou-născuŃi. Pentru confirmarea
diagnosticului se poate recurge la microscopia
electronică pe probe de fecale suspecte sau la
reacŃia de inhibare a hemaglutinării pe probe de
suspensii de fecale, folosind un ser specific cu
titru ridicat al anticorpilor anti CPV-1. Cu
rezultate foarte bune mai pot fi utilizate tehnicile
de imunofluorescenŃă şi PCR.
Pentru determinarea nivelului anticorpilor
serici se poate recurge la reacŃia de inhibare a
hemaglutinării sau la testul de seroneutralizare
virală, cu specificarea că acesta din urmă
comportă anumite dificultăŃi tehnice, deoarece
CPV-1 nu poate fi cultivat decât pe linia celulară
WRC (43).
Tratament, profilaxie şi combatere
Tratamentul este simptomatic, de foarte
multe ori însă fără efect, datorită evoluŃiei rapide
a bolii. Procentul de mortalitate poate fi redus
prin asigurarea unei temperaturi optime în
adăposturile căŃeilor sugari, asociat cu un
program de nutriŃie şi hidratare corespunzătoare.
Până în prezent nu a fost elaborată o strategie
de imunoprofilaxie specifică, nefiind încă produs
şi comercializat nici un vaccin împotriva acestei
afecŃiuni.
7.1. 2. PARVOVIROZA CANINĂ
(Canine Parvovirus Disease – engl.)
Istoric, răspândire şi importanŃă
Momentul exact al apariŃiei parvovirozei canine pe glob a
constituit şi constituie încă un subiect intens dezbătut de
numeroşi cercetători, părerile fiind şi în acest moment împărŃite
şi de multe ori contradictorii.
Primele relatări privind apariŃia unei boli diareice cu
evoluŃie foarte gravă, la câini, au fost făcute la sfârşitul
deceniului şapte din secolul trecut. Astfel, în luna februarie a
anului 1978, medicii veterinari şi cercetătorii de la „Cornell
Research Laboratory for Diseases of Dogs”, SUA, semnalează
apariŃia unor episoade de boală fără precedent, cu o deosebită
tendinŃă de difuzare, manifestate clinic prin fenomene de vomă
constant urmate de o diaree hemoragică, foarte severă. În lunile
următoare “misterioasa boală diareică” a fost semnalată şi în
numeroase canise, de pe întreg teritoriul Statelor Unite.
La scurt timp după aceste episoade, în luna august a
aceluiaşi an, un nou val de îmbolnăviri făcea ravagii în
populaŃia de câini tineri din unele state din vestul S.U.A. Noile
focare de boală se caracterizau prin faptul că păreau mult mai
severe, morbiditatea semnalată ajungând chiar până la 100%,
iar procentul de mortalitate depăşea cu mult procentul semnalat
în focarele anterioare. Aceste fenomene au fost întâlnite la
căŃeii în vârstă de până la 5 luni, dar un anumit procent de
mortalitate a fost semnalat şi la animalele de vârstă mai mare,
care au contactat boala.
În acelaşi an, 1978, numeroase alte focare de boală au fost
semnalate în statul Texas, unde cercetătorii au pus în evidenŃă
în fecalele diareice ale câinilor bolnavi, un virus de dimensiuni
foarte mici, având toate caracterele unui parvovirus.
Părerea acceptată astăzi de către numeroşi cercetători este
că episodul “august 1978” în Statele Unite ale Americii, a
marcat momentul apariŃiei unei noi boli infectocontagioase,
care ulterior s-a dovedit a fi una dintre cele mai periculoase boli
ale câinilor. Parvoviroza canină avea să devină în scurt timp o
boală cu evoluŃie pandemică, fiind semnalată în anul 1980 pe
toate continentele Terrei.
Există însă şi păreri care susŃin că boala a apărut pentru
prima oară în Europa, această afirmaŃie bazându-se pe
observaŃiile de serologie retrospectivă care au demonstrat
existenŃa anticorpilor antiCPV-2 la un anumit număr de seruri
de câine, prelevate încă din anul 1976, în Belgia. Anticorpi antiparvovirali
au fost puşi în evidenŃă şi în serurile unor câini,
colectate în anul 1977, în Olanda (94).
Acelaşi gen de observaŃii a fost făcut şi în FranŃa,
punându-se în evidenŃă anticorpi anti CPV-2 în serurile testate,
începând cu cele prelevate în anul 1977 (94).
Se pare că, de fapt, boala a fost semnalată şi recunoscută
ca o nouă entitate morbidă la câinii având vârsta cuprinsă între
4 şi 8 săptămâni, aproape concomitent în Queensland
(Australia), Marea Britanie, Canada şi Statele Unite, în cursul
anului 1978. Acest lucru sugerează că, probabil, virusul era