Boli virotice si prionice ale animalelor - CYF MEDICAL DISTRIBUTION

InfecŃii produse de virusuri din fam. Birnaviridae 263
stadiul de sinteză a IgM prin selectarea
limfocitelor cu receptori IgM, în timp ce
limfocitele circulante purtătoare de IgG nu sunt
afectate. Astfel intervine şi în mecanismele
imunităŃii umorale.
Răspunsul imun faŃă de infecŃia cu VBIA este
paradoxal, deoarece cu toată acŃiunea citolitică
asupra limfocitelor B, concentraŃiile de anticorpi
antiBIA care apar după 14-21 zile de la infecŃie
sunt mari. ExplicaŃia constă în faptul că acŃiunea
citolitică a virusului BIA se manifestă asupra
limfoblastelor şi nu asupra limfocitelor mature,
care pot dezvolta răspunsuri imune şi
transformarea în plasmocite.
După infecŃia cu VBIA, numărul de limfocite
B din circulaŃia periferică scade, dar limfocitele T
nu sunt afectate numeric. Imunitatea mediată
umoral este afectată pentru o perioadă de cel
puŃin 6 săptămâni.
BIA nu se transmite la om. Virusul are
acŃiune imunosupresoare la păsări, asemănătoare
cu cea a virusului imunodeficienŃei dobândite
(HIV) la oameni. Boala nu are semnificaŃie
pentru sănătatea publică, deoarece virusul nu
afectează în nici un fel oamenii (20).
Etiologie
Virusul BIA a fost descris de Benton şi col.
în anul 1967. Virusul BIA are o capsidă, cu
simetrie icosaedrală, formată din 92 capsomere.
Diametrul virusului este de 60 nm. Virusul este
rezistent la 5-iodo-2 deoxyuridină, la căldură, la
inactivarea fotodinamică şi cu UV, dar este
sensibil la Actinomicină D. De asemenea, este
rezistent la eter, cloroform şi tripsină.
Biochimic, virusul are un nucleotid format
din 2 molecule de ARN care sunt unite pe
anumite segmente. Segmentul A, cu 3,2 Kbp,
codifică formarea a două lanŃuri polipeptidice
structurale (VP 2, şi VP 3 ) şi a unei enzime VP 4
(reverstranscriptază).
Proteina virală VP 2 , cu greutatea moleculară
de 41 kD, este proteina răspunzătoare de
imunitatea antivirală. Ea conŃine antigenele
majore care sunt răspunzătoare de producerea
anticorpilor neutralizanŃi. Anticorpii monoclonali
anti VP 2 fac diferenŃierea între cele 2 serotipuri
de virus BIA. Proteina VP 2 conŃine foarte mulŃi
epitopi pe suprafaŃa ei, ceea ce determină şi
apariŃia variantelor de virus BIA.
Proteina virală VP 3 , cu greutate moleculară
de 32 kD cuprinde determinanŃii pentru
antigenele de grup specific şi un locus unic
pentru anticorpii neutralizanŃi. Anticorpii
monoclonali VP 3 recunosc antigenul de grup
specific pentru ambele serotipuri dar nu
diferenŃiază serotipurile.
Proteinele VP 2 şi VP 3 sunt proteinele majore
ale virusului BIA serotip 1. Ele formează 51% şi
respectiv 40% din proteinele virale, în timp ce
VP 4 , care este o protează virală, reprezintă 6%.
Segmentul B al nucleotidului viral are 2,8
Kbp şi codifică proteina virală VP 1 care este o
ARN polimerază. Greutatea moleculară este de
90 kD şi reprezintă numai 3% din proteina virală.
Proteina VP 1 este cea care leagă segmentele
ARN-ului pentru a deveni bicatenare.
Terminalele acestor segmente sunt asemănătoare
cu cele ale reovirusurilor şi virusului influenŃei,
ceea ce a făcut ca VBIA să fie confundat cu
reovirusurile. Este posibil ca mutaŃiile virusului
BIA să aibă la capetele terminale ale segmentelor
genomului viral, semnalele pentru replicare,
transcripŃie şi capsidare. VariaŃiile virulenŃei
genomului viral se petrec datorită mutaŃiilor din
aceste regiuni.
VBIA prezintă două serotipuri, din care
serotipul 1 are mai multe variante. Serotipul 2
prezintă o diversitate antigenică a tulpinilor, dar
nu are variante cu patogenităŃi diferite.
Serotipurile 1 şi 2 pot fi deosebite între ele
prin testul de virusneutralizare, dar nu se pot
diferenŃia prin testul ELISA sau de
imunofluorescenŃă.
Imunizarea contra serotipului 2 nu asigură
protecŃia contra infecŃiei cu serotipul 1. Serotipul
2 poate fi izolat şi de la pui. Anticorpii produşi de
tulpinile de serotip 2 sunt prezenŃi atât la curci cât
şi la pui.
Replicarea virală
In vitro, virusul se replică în decurs de 75 de
minute după ce s-a ataşat de celulele renale
cultivate în medii sintetice (culturi VERO).
Rata de multiplicare variază între 10 şi 36 ore
cu o perioadă de latenŃă de 4-6 ore. Ciclul de
multiplicare virală a fost nu mai mare de 48 ore
în condiŃiile virusului în culturi renale VERO sau
în linia de culturi BGM-70.
Polipeptidele virale au fost prezente în culturi
celulare de celule limfoide din sbursa Fabricius,