Boli virotice si prionice ale animalelor - CYF MEDICAL DISTRIBUTION

InfecŃii produse de rhabdovirusuri 641
1989, 75% au fost vulpi, 2,3% câini, 5% pisici.
Cuprinderea populaŃiei vulpine în lanŃul
epidemiologic este rapidă şi masivă, datorită
sensibilităŃii deosebite a acestei specii la infecŃia
rabică.
Receptivitatea deosebită a vulpii la turbare,
ca şi perioada de incubaŃie lungă, asigură
persistenŃa focarelor, iar cantitatea mare de virus,
excretată prin salivă, explică uşurinŃa difuzării
bolii în cadrul speciei, la alte specii de animale şi
la om.
Concomitent cu creşterea numărului de cazuri
de turbare transmisă de vulpea bolnavă, în
aceeaşi perioadă, apare şi turbarea la bursuc. La
aceste animale sălbatice, turbarea evoluează cu o
simptomatologie asemănătoare celei de la câine,
predominând forma de evoluŃie furioasă. Lupii
turbaŃi se reped la oameni, provocând răni foarte
grave, în special la cap. Animalele prezintă
dromomanie şi o agresivitate accentuată. Un
singur lup turbat poate muşca zeci de animale şi
oameni şi, de asemenea, cu tot tratamentul
antirabic aplicat la timp, oamenii pot muri de
turbare.
La vulpile sălbatice, semnul esenŃial este
schimbarea radicală a comportamentului. Teama
şi precauŃia caracteristice vulpilor sălbatice
dispar, ele pătrund în localităŃi sau în adăposturile
animalelor în plină zi, devin blânde, permit
omului şi mai ales copiilor să se apropie şi se lasă
chiar mângâiate, prinse şi legate, însoŃesc
atelajele şi, fără ca să devină prea agresive,
muşcă uneori alte animale şi chiar omul,
provocând răni mai ales superficiale. În
continuare devin indiferente la ceea ce se
întâmplă în jurul lor, privirea le este fixă, prezintă
pică, mişcări în manej, opistotonus, rostogoliri,
apoi se instalează paraliziile, mersul devine
nesigur, nu se mai pot Ńine în poziŃie patrupedală
şi sfârşesc prin moarte, după 3-4 zile.
În anumite situaŃii, când izvorul rabigen a
fost identificat într-o populaŃie vulpină sau de
lupi, dintr-o anumită zonă, se urmăreşte
reducerea lor numerică şi identificarea animalelor
bolnave. Pentru aceasta, în cazul vulpilor se
preferă gazarea în vizuini, iar pentru lupi şi urşi
se pot organiza vânători. Dacă nu se urmăreşte
reducerea lor numerică, ci numai eliminarea
riscului pe care îl prezintă în Europa, ca rezervor
silvatic de virus rabic, în cazul vulpilor se
recomandă vaccinarea, în cadrul unor programe,
prin metode şi cu produse biologice speciale,
metodă care a dat bune rezultate în ultima vreme,
în mai multe Ńări din Europa Centrală şi de Est.
La noi în Ńară nu se practică încă vaccinarea
vulpilor, deşi, incidenŃa bolii la această specie
este cea mai mare. Conform datelor raportate de
România la OIE, de exemplu, potrivit datelor
prelucrate de Herman (11), în intervalul 1999-
2003 s-au înregistrat la vulpi mai multe cazuri de
turbare decât la toate celelalte specii de animale
luate la un loc (471 faŃă de 267).
În ultimul sfert de veac, în Europa au fost
aplicate diferite protocoale de imunizare a
populaŃiilor vulpine, din diferite Ńări. DiferenŃele
se referă la tipurile de vaccinuri folosite, tipurile
de momeli, procedeele de răspândire în teren,
momentele şi schemele de aplicare şi de repetare
etc. Din această cauză şi rezultatele au diferit
întrucâtva dar, în general, au fost foarte bune,
conducând la reducerea drastică a incidenŃei
rabiei la vulpi şi, implicit, la alte specii (29).
Vaccinarea animalelor sălbatice, respectiv a
vulpilor şi lupilor, practicată în prezent pe scară
mare în mai multe Ńări din Europa, constituie una
din măsurile de bază aplicate pentru prevenirea
bolii, în special la vulpi şi, odată cu aceasta,
pentru întreruperea lanŃului epidemiologic, prin
prevenirea apariŃiei rabiei şi la alte animale,
victime ale vulpilor turbate, cât şi la om.
Au fost realizate mai multe vaccinuri
destinate vaccinării pe cale orală – în momeli – a
vulpilor sălbatice. Toate sunt constituite din
virusuri vii modificate, cu excepŃia unui vaccin
conceput prin inserŃia genei care codifică
glicoproteina virusului rabic, în genomul
virusului vaccinia (poxvirus). Rezultatele
obŃinute în practică au fost în general bune, dar
au existat şi insuccese, datorate unor deficienŃe în
asigurarea lanŃului frigorific pentru conservarea
vaccinului, distribuŃiei incorecte a momelilor în
teritoriu, stabilităŃii reduse a momelilor (capete
de găină, ouă, carne) în mediul ambiant şi
implicit a virusului din momeli (deşi momelile se
tratează cu anumite substanŃe conservante),
precum şi a riscului de afectare a altor specii de
animale, nevizate dar sensibile la tulpinile de
virus vaccinal, cum sunt herminele, hârciogii,
dihorii, aricii ş.a., ceea ce poate conduce la unele
dezechilibre ecologice. Se recomandă vaccinarea