ADMINISTRATIE ROMANEASCA ARADEANA-vol 2 - Consiliul ...

spectacole corale de mare ţinută mai ales sub bagheta învăţătorului Nicolae
Ştefu, vestitul dirijor de coruri.
Iosif Moldovan şi Nicolae Ştefu, adaptau şi improvizau adevărate
scenarii din poezii ca „Peneş Curcanul”, de Vasile Alecsandri ori
„Rugămintea din urmă” de G.Coşbuc, poezii inspirate din faptele de arme
ale ostaşilor români, în luptele cu turcii, din timpul Războiului de
Independenţă, din 1877, ce a avut un mare impact în conştiinţa naţională a
românilor ardeleni.
Asemenea spectacole vor avea un puternic caracter naţional şi vor
rămâne ca momente de neuitat în memoria celor prezenţi, încât ne întrebăm,
astăzi, de ce curaj au putut da dovadă învăţătorii pârneveni, în acel moment
istoric deloc prielnic pentru astfel de manifestări ale spiritului naţional
românesc încorsetat în cadrul imperiului Austro-Ungar.
Piesele de teatru se jucau pe o „bină” (scenă) mare şi spaţioasă a sălii
de spectacol, unele având un decor adecvat scenariului, iar vestimentaţia
actorilor amatori „a diletanţilor”, cum sunt numiţi, era împrumutată de la
teatru, în mare parte, la care se mai adaugă şi cea improvizată după
posibilităţi şi priceperi de tinerii „actori” şi învăţători ai cartierului.
Astfel, la un asemenea spectacol de teatru, pe cortina scenei era
pictată „o femeie puternică” şi impunătoare ca ţinută, o adevărată luptătoare
ce simboliza România, purtând un veston de uniformă militară „galbinauriu”,
specific armatei române, peste care era trecută eşarfa tricolorului
românesc. Purta în mână o sabie şi cu ochii „mari albaştri fulgerători” căuta
ameninţătoare duşmanul pe care era hotărâtă, după privirea aprigă, să îl
răpună şi să se răzbune. Mai mult era flancată de două citate semnificative,
pentru mesajul întruchipat de „România luptătoare”, citate luate, bine
gândit, din cunoscuta poezie a lui Andrei Mureşanu „Deşteaptă-te,
române!” şi anume „Uniţi-vă în cuget!” şi Uniţi-vă-n simţiri!”
Fără îndoială că doar această sugestivă imagine a decorului scenic
constituia un imbold şi un îndemn tacit la unitate naţională, pregătind astfel
marele vis al românilor din Ardeal, cel al unirii cu patria mumă.
Asemenea mici spectacole teatrale vor fi trăite din plin, încât nu s-au
uitat, nici după ani de zile, iar cei prezenţi în sala „Casei Naţionale” din
Pârneava şi le vor reaminti în cele mai mici amănunte aşa cum va relata un
fost elev al lui Iosif Moldovan, Dimitrie Boariu, în 1935, la întâlnirea de 30
de ani, de la terminarea şcolii primare, din Pârneava:
„Cum zic, bătrânul nostru învăţător Iosif Moldovan este fala şi
mândria Aradului şi îndeosebi a Pârnevei unde s’a născut şi unde mai
târziu a fost ales de pârneveni ca învăţător al lor. Un bun organizator, un
stâlp tare şi o santinelă aprigă a românismului de-aici.
134