ADMINISTRATIE ROMANEASCA ARADEANA-vol 2 - Consiliul ...

În prima parte asistăm la o descriere a oraşului Arad, de a Aradului
de altădată, la început de secol al XX-lea, oraş văzut şi surprins de ochiul
ager şi cultivat al unui călător străin ce soseşte pentru prima dată în oraşul
de pe Mureş.
Sosit la Arad, din capitala Regatului, după o călătorie obositoare cu
trenul de noapte, va fi dezamăgit şi indispus de „gara veche şi murdară a
bătrânului oraş,” dar dimineaţa, pe parcursul drumului până la „Teatrul
Naţional,”cu „tramvaiul-automobil cu etaj” impresia despre oraş i se va
schimba, căci acum, „Aradul este un oraş curat, bogat, de toată
frumuseţea.”
Din „tramvaiul-automobil,” (în Bucureşti tramvaiele erau încă trase
de cai) va admira „cu iuţeala desfăşurării cinematografice,” primăria, pe
care o numeşte „palat cultural măreţ,” bisericile impunătoare „de culturi
diferite,” multele prăvălii, cafenele şi „cofetării luxoase,”şi o seamă de
bănci şi chiar un monument ridicat „un ungur răstit,” bulevardul, „drept,
lung, de o lăţime americănească,” cunoscut şi astăzi, până nu demult, sub
denumirea de «Corso» de locuitorii mai vechi ai oraşului.
În faţa „Teatrului Naţional,” unde tramvaiul se opreşte „golindu-se
de călători,” aşteptau o mulţime de birje, adică „un şir trăsuri închise,
înhămate cu un singur cal.”
Peste tot se vorbeşte numai în ungureşte, în hotel, magazine sau
cafenele, doar bacşişurile „fac minuni” şi ca o favoare i se vorbeşte
româneşte, „ca şi cum ar fi un act de curaj sau de sfidare să vorbeşti
româneşte, în centrul Aradului.”
În acel moment pentru ziaristul şi scriitorul venit din Bucureşti, nu
exista „un plan, o descriere a Aradului, în altă limbă decât cea
ungurească,” fiind uimit şi mirat ştiind că în Arad, existau două ziare
româneşti, pe care însă nu le găseşte la nici un chioşc(n. n ziarele se difuzau
pe bază de abonament), iar în librăriile luxoase, destul de numeroase, nu a
întâlnit nici o carte românească.
Aceasta va fi prima impresie despre lumea şi viaţa oraşului, la
primul său contact cu locuitorii din centrul său, un oraş unguresc în toată
puterea cuvântului, ca şi când aici n-ar locui şi români.
Probabil, în acel moment se va întreba şi va avea îndoieli asupra
adunării naţionale a românilor, programată să se desfăşoare în oraşul în
care nu auzea decât ungureşte, străin parcă de orice viaţă românească. Nui
cunoştea prea bine pe românii ardeleni. Impresiile sale, din acel prim
moment se vor schimba însă radical, câteva ceasuri mai târziu, în timpul şi
după întrunirea de la «Casa Naţională» din Pârneava, „suburbiul românesc
al Aradului.”
147