ADMINISTRATIE ROMANEASCA ARADEANA-vol 2 - Consiliul ...

Chiar din dimineaţa zilei următoare de 3/16 februarie, observă cu
uimire „o transformare în înfăţişarea ungurească a oraşului,” deoarece
urbea se umpluse de şubele albe ale ţăranilor români şi de sutanele negre ale
preoţilor ce însoţeau alături de învăţători „grupurile disciplinate” ce se
îndreptau cu „pas hotărât” spre «Casa Naţională», umplând aproape oraşul
şi „vorbind limpede româneşte.” În acel moment Aradul devenise dintr-o
dată oraş românesc.
Scriitorul, din faţa Teatrului Naţional, cu siguranţă cazat la hotelul
„Crucea Albă” (n. n Ardealul de astăzi), se ia după grupurile compacte ce
cotesc pe Strada M.Eminescu, de astăzi, îndreptându-se spre Pârneava,
către „Casa Naţională.”
La un moment dat, apropiindu-se de locul adunării, străzile „cât
vedeai cu ochii,” erau pline de hainele albe, „ca o uniformă,” ale ţăranilor
veniţi pe un ger cumplit, unii chiar de la 150 Km. Sala mare a „Casei
Naţionale” la fel şi sălile laterale, erau arhipline, chiar cu mult timp înainte
de începerea adunării, iar prin cele cinci geamuri mari, cu vedere spre
stradă, se vedea afară adunată o mulţime uriaşă „o mare de capete,” care
neavând loc în sală, aşteptau în stradă, să-şi vadă măcar conducătorii, pe
care n-au avut şansa să-i asculte.
H. Stahl, va face în acel moment o comparaţie între întrunirile
politice din „România liberă” şi cea de la Arad, unde la întrunire este
prezent şi „poliţaiul oraşului şi un notar al guvernului,” gata oricând să
intervină la luările de cuvânt ale liderilor, „ameninţaţi cu temniţa la cea mai
mică nestăpânire a graiului lor românesc.”
Este uimit, pe parcursul desfăşurării adunării, de legătura strânsă şi
cea mai „frăţească între popor şi diriguitor,” iar în acele condiţii date n-a
mai auzit până atunci „mai curagioase cuvântări,” chiar dacă asupra
oratorilor plana pericolul temniţei.
Comparaţia cu lumea politică bucureşteană se continuă şi în privinţa
participanţilor, a auditoriului, subliniind cu uimire deosebirea între „acest
auditor de ţărani frumoşi, inteligenţi şi mândri,” pe care îi vede „purtând
cu mândrie portul lor popular,” urmărindu-şi cu dragostea şi încrederea, din
priviri şi gesturi, pe conducătorii lor şi „masele de arivişti sau căprăriile de
vânduţi” ce se stabilesc între partide şi unde trecerea de la un partid la altul
a fruntaşilor politici nu dezonorează ci din contră „primirea transfugilor
pare că cinsteşte un partid.”
Aici, în Ardeal, situaţia este cu totul alta, pentru că lupta politică e
sfântă „aducând fruntaşilor temniţă în loc de sinecuri” ea este pusă în
slujba unei idei, în care se crede până la sacrificiu, iar lupta nu se dă, ca în
Bucureşti, între persoane, ci se dă pentru apărarea limbii strămoşeşti şi e
148