ADMINISTRATIE ROMANEASCA ARADEANA-vol 2 - Consiliul ...

„trădător de neam fruntaşul care fuge din luptă pentru o situaţie,” sau
interes personal.
Este atât de mişcat de solidaritatea naţională a românilor ardeleni
în faţa primejdiei, care îi ameninţă prin pierderea dreptului de a folosi
limba strămăşească, încât ar dori ca în Regat să apară „o primejdie care să
ne redeştepte, ori dictatură timporală a unui Român de bine care, în ciuda
partidelor ce se sfâşie, să ne scape biata ţară.”
Este mişcat şi de frăţia ce există între omul politic, „cel de pe scenă”
şi „cel din sală, între ţăranii şi cărturarii lor,” care pentru el „formează
puterea Românilor de dincolo şi a format partea emoţionantă a întrunirei la
care am asistat.”
Citează apoi câteva fragmente din discursurile fruntaşilor ardeleni,
V.Bonţescu şi V.Goldiş, rostite la întrunirea din „Casa Naţională” ce au
însufleţit întreaga adunare şi au dat putere şi încredere participanţilor în
cauza sfântă pentru care luptă, căci, spune el, „asemenea cuvinte rupte din
sufletul românesc rănit, au îndrăznit a spune cu toată prezenţa jandarmilor
unguri şi ceilalţi fruntaşi care au vorbit: dr. Aurel Vlad, dr. Ştefan C. Pop
şi părintele Lucaciu, să te mire însufleţirea politică a unor simpli ţărani, să
te mire că nu a fost idee, nu a fost cuvânt care să nu fi fost pe deplin înţeles
de cei umili din sală? Să te mire întreruperile lor pline de haz, de duioşie,
de energie sau spirit de jertfă?”
Pentru „stenograful blazat” al parlamentului României, care asistase
la nenumărate întruniri şi manifestări politice nesincere şi meschine, vizând
doar interese personale, nu idei demne de sacrificiu, întrunirea de la Arad,
va însemna o altă realitate politică, înţeleasă prea puţin de mulţi politicieni
din Regat, dar pe care H. Stahl, a trăit-o emoţional, cum nici nu credea, în
acele momente, când a văzut atâta hotărâre şi încredere în mişcarea de
emancipare naţională, privind la „ţăranii demni şi modeşti strângându-se în
jurul fruntaşilor, sfătuindu-se cu dânşii, mulţumindu-le cu emoţie şi
ridicându-se disciplinaţi” şi nu înjurându-i şi ameninţându-i, ca în
Bucureşti, unde după asemenea întruniri era nevoie de „intervenţia pompei
cu aburi” şi apoi de necesitatea „dispariţiei cam pe furiş a şefilor.”
Aici, la Arad, în „Casa Naţională” lupta politică a demonstrat:
curaj, demnitate, frăţie şi în primul rând încrederea în conducătorii
politici care, cu preţul libertăţii, se sacrificau pentru un ideal, cel naţional,
nu pentru interese meschine.
„Stenograful blazat” al parlamentului României a ieşit de la
întrunire la fel de emoţionat ca şi ţăranii cu care stând de vorbă i-au spus:
„când ne-a vorbit Victor Bonţescu de scrisul nostru cu plugul în brazda
neagră, m’a strâns ceva de gât, că nici n’am mai putut să strig „Trăiască!”
149