Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

telor istorice. 24 Va trebui să mai treacă încă un an până la instalarea definitivă
a huliganilor pe scena părăsită de asociaţia Criterion în urma răsunătorului
faliment al acesteia.
Să ne întoarcem iar la scrisorile lui Cioran trimise în acea perioadă prietenilor
lui de la Criterion. După cum s-a văzut, tânărul filozof transilvănean, după
terminarea studiilor universitare, nu îşi putea permite să stea în Bucureşti şi
să participe la toate activităţile şi seratele organizate de grup. Sibiul totuşi îi
va permite să aibă acele experienţe capitale pe care le va transcrie curajos în
paginile primei sale cărţi: sfârşitul studiilor, redactarea unei teze, amăgirea lui
însuşi şi a părinţilor, pauza provizorie din limbajul filozofic, insomnia, plimbările
nocturne, compania prietenilor dandy puţin excentrici, prostituatele, rătăcirea,
angoasa, iubirea sacră şi iubirea profană, scrisul şi obsesia erotică şi mortiferă
a suicidului. În ciuda separării de centrul cultural al Bucureştiului redactarea
scrisorilor îi permitea lui Cioran să întreţină acele raporturi de prietenie încărcate
de afecţiune şi nostalgie care conteaza mult în philia unei comunităţi
elective consacrate „simpozioanelor” ca cea a asociaţiei Criterion.
De fapt, Criterion era un fel de societate filozofică transparentă în care
fiecare avea posibilitatea de a se vedea prin celălalt, de a se identifica şi de
a se recunoaşte în prietenie în ciuda puternicilor trăsături ce-i diferenţia. Se
pare că scrisorile private ale lui Cioran ar fi fost chiar publice în interiorul societăţii;
informaţiile circulau şi nu era prea mult loc pentru secrete. Interviul lui
Eugen Ionescu, apărut într-o publicaţie înainte ca Nu să fie premiat şi dat la
tipar, confirmă acest lucru. În acest interviu, criticul, după ce descrie în mod
sumar părţile din care îi este alcătuită cartea, declară ironic că ar vrea să
încheie cu „o scrisoare a lui Emil Cioran”. 25 Excluzând, din motive evidente,
că scrisoarea ar fi fost adresată lui Ionescu însuşi, se poate presupune că
aceasta fusese expediată către Arşavir Acterian sau lui Petru Comarnescu.
În realitate acest lucru este doar un detaliu. Ceea ce ne determină în schimb
să subliniem că Eugen Ionescu este mereu bine informat în legătură cu tot
ceea ce se întâmplă în interiorul societăţii. Este un fel de părere că pentru
ceea ce se întâmplă în interiorul asociaţiei se expune pe scena scrisului, ca
şi cum, pentru a folosi provocatoarea formulare din Nu, „rufele murdare” din
Criterion „ar fi găsit modalitatea” publică „de a fi spălate în stradă”.
Referitor la acest particular aspect al informaţiilor personale care circulă
fără pudoare în interiorul societăţii Cioran îi scrie lui Comarnescu de la Sibiu
în legătură cu dorinţa de a-şi publica prima carte:
Îmi vine foarte greu să-ţi scriu ceva obiectiv [...]. Simt adesea că, dacă m-aş
certa cu tine aş pierde ceva din mine, iar perspectiva unei separaţii de foarte
lungă durată nici n-o pot concepe. [...] Este un fel de generozitate în tine, pe care
am întâlnit-o în altă formă numai la Vulcănescu şi Eliade. Şi când mă gândesc la
forma de viaţă în care trăieşti tu şi pe care o realizezi, eu îmi dau seama că sunt
cel mai decăzut dintre toţi. [...] Sunt o veşnică mustrare pentru această lume, iar
existenţa mea este dovada cea mai probantă şi cea mai ilustrativă despre defectele
creaţiunii. Eu n-aş putea scrie o carte decât despre dizarmonia prestabilită.[...]
Până acum am scris vreo 50 de pagini dintr-o carte pe care aş intitula-o Pe
culmile disperării sau între viaţă şi moarte, şi care va fi compusă toată din fragmente
de 2-3 pagini aproape toate lirice şi de un radicalism feroce cu cea mai
bestială vervă pesimistă. Cred că numai cu greu voi găsi editor în Bucureşti, deşi
aş fi dispus să plătesc şi eu ceva. În două luni e gata; regret însă că nu pot veni în
Bucureşti până la toamnă. [...] Cu cele mai prieteneşti salutări al tău Emil Cioran.
Transmite, te rog, salutări la prietenii noştri comuni. 26
Ex Ponto nr. 3, 2011
97