Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
iar afacerile se fac în treacăt, cu discreţie maximă, mai mult din priviri. Şi, ca
să nu pară cumva sărăntoc, aidoma unei rude proaste nimerite la masă şi care
nu ştie cum se foloseşte furculiţa, a luat un pahar de şampanie şi-o limbă de
pisică. Muia „limba” în băutură şi-o ronţăia. Doctorul Mânzescu dăduse deja
peste cap nişte cupe de şampanie, de pe tava unui picolo ţinut cu meşteşug
de vorbe lângă el. Nu-l lăsa să plece cu nici un chip la alţi meseni. Dl. Nica
l-ar fi tras de mânecă de la bun început, dar se temea să nu-l apuce pandaliile
şi să-i spună vorbe grele, ori, mai rău, să se dea pe lângă vreun grup
de oameni şi să peroreze. Dl. Nica se dorea o prezenţă cât mai discretă în
casa lui Pitic Orfeanu... Asta e România Mare, îşi spuse dl. Nica, aici se află
ţara noastră, nu afară. Cine i-ar fi auzit gândul, şi-ar fi spus că face apropo la
Orfeanu: Pitic făcuse, cândva, parte dintr-un partid cu acest nume... În ziua
de azi, îşi spuse dl. Nica, nu mai există etichetă. O bună gazdă, o gazdă nobilă,
ar fi trecut prin dreptul fiecărui grup, i-ar fi spus fiecărui invitat o vorbă,
ar fi manipulat formarea grupurilor ca să nu stea... ia te uită, Porumbelu (dl.
Nica se întunecă pe dată), lângă directorul ziarului local, dl. Nicodim, doi inşi
de neîmpăcat... Dar, la vederea lui Porumbelu, dl. Nica se surprinse că are
gânduri răzleţe, fără legătură între ele. Ceea ce, în condiţii normale, n-ar fi
fost rău: ar fi însemnat că s-a destins, în sfârşit, după tărăşeniile acelei zile
ce-i zdruncinase nervii, culminând cu telefonul lui Pitic Orfeanu, ce-l făcuse
să se simtă... nu, nu ca un trădător... nu... ci ca un om hăituit, ca un om ce
poartă o imensă povară, ce cară în cârcă o vină de nedisculpat. De fapt, era
teama. Teama că primarul Gică Rasol ar fi putut afla că s-a dus la chemarea
rivalului său. Gândurile disparate, ar fi trebuit să-i arate că se calmase. Dar îi
părea aşa tocmai din pricină că neliniştea l-a cuprins iar. Ştia că Porumbelu
nu-şi poate ţine gura. Dar îşi căută liniştea în gândul că Porumbelu n-o fi nici
el aşa prost să se dea singur de gol că a fost la masa Harfistului, divulgându-l
pe el, pe dl. Nica. Deşi, la o adică, Porumbelu nu se afla în solda primarului
şi putea să meargă oriunde vroia, nu era limitat în mişcări. Aşa că dl. Nica nu
se linişti prea mult şi urmă pilda ţiganului. Mergând într-o noapte întunecoasă
pe-un drum lângă pădure, ţiganul tremura de frica lupilor. Tufele mişcau,
vorbeau: „te mânc, te beu!, te mânc, te beu!”, încât ţiganul s-a aruncat într-o
tufă, strigând: ia, lupule, ţigan de-a gata! Tot aşa, dl. Nica porni drept spre
grupul lui Pitic Orfeanu, unde se afla, îmbrăcat în palton şi cu căciula de miel
pe cap, Porumbelu cel tare la vorbă. Of, nu mare mi-ar fi mirarea, îşi spuse
dl. Nica, în timp ce înainta lent, ca Porumbelu să-şi bată joc de toţi şi asta să-i
fie singura menire. Dar, apoi, îşi retrase ideea, fiindcă nu-l putea suspecta pe
poet de-o atare înaltă conştiinţă...
Îşi făcu loc, cu „pardon” şi cu cotul, prin grupul câtorva bătrânei înţepaţi – îi
ştia pe unii din vedere – îmbrăcaţi aidoma unor dricari, negri din cap în picioare,
în costume rigide. Cu ceva vreme în urmă i-ar fi huiduit, fiindcă fuseseră
demnitari comunişti. Dar nu ura faţă de comunism ar fi fost pricina huiduielii,
ci pofta de a se delimita astfel de ei, de cei căzuţi în dizgraţie, de cei morţi. El
era viu, şi cât de viu, încă! Altfel nu avea nimic cu ei, nici nu-i ura, pentru că
au dus-o mai bine ca el, nici nu-i respecta, deşi fuseseră mai marii lui. Iar pe
vremuri, nici nu se întâlnise cu vreunul din ei nas în nas, la o adică, ei fiind
cu treaba lor, el cu-ale lui. Prinse frânturi de fraze. Vorbeau despre politică,
despre viitoarele alegeri. Nu s-au dat uşor din calea lui, dar şi-a făcut el loc
până la urmă, deşi aduna priviri distante... Muzica în surdină nu-l deranja, dar
nici nu-l bucura. Părea un soi de jazz, de cafe concert, dar toţi ştiau că Pitic
Orfeanu pune la agape doar muzică de el compusă, pe vremuri. O înregis-
34