Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
Primul portret este dedicat lui Gavrril Musicescu, Corul Mitropolitan din
Iaşi dirijat de marele muzician fiind considerat în epocă - „cel mai mare din
tot Orientul”. Pentru Marin Constantin – „Musicescu rămâne pentru vremea
respectivă, cel mai mare maestru al formării sonorităţii corale”.
Sunt detaliate metodele de lucru ale lui Musicescu, „care avea o ţinută
majestuoasă şi triumfătoare..., conducea corul mai mult cu ochii şi cu expresia
feţei decât cu mâna şi, când conducea cu mâna, întrebuinţa adesea numai
mâna dreaptă şi foarte de multe ori, mai cu seamă în piano, se slujea numai
cu degetul arătător al acestei mâini”.
Sunt prezentate performanţele şi repertoriile Corului Metropolitan care
avea să devină „modelul – adeseori tacit, nemărturisit de urmaşi – ansamblurilor
moderne vocale, apărute în pragul veacului trecut”.
A doua personalitate care s-a impus în istoria muzicii corale este Gheorghe
Dima. Viorel Cosma preciza: „Cu Gheorghe Dima, arta dirijorală din Transilvania
a atins la începutul sec. XX – un nivel naţional excepţional, pe care colegii
de generaţie din Bucureşti... nu au reuşit să o egaleze”.
D.G. Kiriac este prezentat de autor, ca „meşterul neîntrecut al corului
bucureştean românesc” care s-a identificat total cu corala Carmen înfiinţată
în anul 1901. Viorel Cosma evidenţiază meritul lui Kiriac de a fi „aşezat în loc
central în repertoriul său muzica românească”, Societatea „Carmen” devenind
„leagănul de formare şi afirmare a unei pleiade de artişti ce aveau să pună
bazele Operei Române de Stat şi a altor instituţii muzicale”.
Ion Vidu, supranumit „doinitorul Banatului” – dirijorul Reuniunii de Cântări
şi Muzică din Lugoj, este prezentat de autor ca fiind „farul luminos” al artei
naţionale în oraşul de pe Valea Someşului. Este înfăţişat modul inedit de a
dirija a lui Vidu – „cu faţa la public şi spatele la corişti!”.
Viorel Cosma schiţează un portret special al dirijorului Marcel Botez,
cu care autorul a avut „şansa nesperată” să cânte timp de trei ani, în corul
Liceului Militar „D.A. Sturdza” din Craiova. Marcel Botez dispunea de o „forţă
de sugestie rar întâlnită”, fiind denumit de specialişti – „sculptor de materie
sonoră”. A pus bazele Societăţii Corale „Cântarea României” care avea să
devină „formaţia etalon a mişcării artistice naţionale în promovarea creaţiei
româneşti şi universale, atât în ţară, cât mai ales peste hotare”, corala atingând
„o disciplină şi o tehnică de invidiat, omogenitatea sonoră obţinând performanţe
instrumentale”. Viorel Cosma consideră că Marcel Botez este „indiscutabil
maestrul de cor cel mai aproape de gândirea artistică şi precursorul cel mai
autorizat al lui Marin Constantin”.
Autorul îl prezintă pe profesorul de cor Ştefan Popescu care a predat la
Conservator şi pe care Marin Constantin avea să-l prezinte ca pe „unul dintre
cei mai interesanţi dirijori şi dascăli de cor” pe care i-a întâlnit.
Pe dirijorul Gheorghe Danga, autorul îl descrie ca un ilustru dirijor de
coruri bărbăteşti, „dispunând de un simţ al culorilor vocilor bărbăteşti de-a
dreptul unic, verificat şi în paginile sale creatoare”.
Viorel Cosma îl caracterizează pe Ştefan Mureşeanu – cel care a fost
primul maestru de cor al Filarmonicii bucureştene, ca fiind „omul de o exigenţă
ritmică şi melodică fără cusur”.
Autorul evocă figura dirijorului Nicolae Lungu – fondatorul coralei „România”,
care era considerat de Marin Constantin ca unul din „stâlpii mişcării
corale naţionale”. Nicolae Lungu dirija „simplu, discret, elegant”.
Galeria dirijorilor de cor este completată cu profesorul şi dirijorul Dumitru
D. Botez, cel care după spusele lui Marin Constantin, a introdus „profesionalis-
198