Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
imediat într-o programă şcolară cu scârbite ore de termodinamică, de transformări
adiabate şi izotermice, de legile rigide ale lui Carnot sau Dietrich Robert
Mayer prin desişul cărora abia de mai puteai ghici marea. Le-am supravieţuit,
zic, în chip iresponsabil, confundând o meserie cu obiectul exercitării acesteia
în ceea ce avea el, obiectul, nemărginit, albastru şi pur.
Marea şi navigaţia sunt două lucruri distincte, adeseori potrivnice, duşmănindu-se,
disputându-şi cu înverşunare un singur orgoliu, acela al puterii,
de parcă în patrimoniul valoric al acestei lumi măreţe nu s-ar mai afla glorii
compensatorii. Asta am înţeles-o târziu, şi n-aş afirma-o cu atâta aplomb dacă
m-aş socoti singura victimă a unui asemenea gen de eroare.
Am mers, deci, caraghios, mai departe. Beneficiam, dacă se poate spune
astfel, de o navă-şcoală, fostul yacht al Comisiunii Dunărene, pe care anii lipsiţi
de stimă pentru numele-i înscris pe etravă, acela de „Neptun”, conspiraseră
să-l transforme într-o epavă scârţâitoare şi destul de nesigură. Dar tenacitatea
mea, demnă de o cauză mai bună, îl socotea frumos şi trainic, găsindu-şi
resursele potrivite de a tinde către acelaşi liman al confuziei în siajul nedecis
al bătrânei reformate, în umbra melancolic-vineţie a ţărmului din apropiere
sau într-un ochi de hublou mânjit cu albastru de acuarelă. Hăţisuri de formule,
scheme şi diagrame furibunde îmi ulcerau, în cursul săptămânii, spiritul ispitit
de iluzii, mi-l duceau până la buza prăpastiei necesare, adică până la un pas
de revelarea acelei realităţi incompatibile cu demersurile mele concrete. Dar
iată că venea duminica, mai bine zis noaptea de sâmbătă spre duminică, şi
mă vedeam din nou la bordul „Neptun”-ului, în tunelul acela îngust, metalic,
care făcea legătura dintre camera maşinii şi cea a căldării, trimis, printre alţii,
să aprind focul şi să ridic presiunea la căldare, în vederea călătoriei de dimineaţă.
Tăcerea legănată a fierului, efluviile de uleiuri prăjite pe mecanismele
fierbinţi, gustul cenuşii umede, insinuată în cerul gurii, mă învăluiau discret şi
mă trezeau din somnul prelungit pe picioare într-o realitate ce -mi părea astfel
singura posibilă. Urma primul hârşcâit de chibrit în faţa focarului, prima clipire
încruntată a peretelui căldării, înalt, mâncat de lepra ruginii, şi iar întunericul
legănat, răvăşit de curenţii de aer ai încăperii, înverşunaţi pe umila mea flacără;
apoi feştila, fâlfâind ca o pasăre aprinsă, luminându-mi unghere cu cărbuni,
cu mormane de cenuşă neridicate, cu lopeţi, vătraie, răngi şi găleţi răsturnate,
agitaţia progresivă a focului în tăcerea gâlgâită a pompei de alimentare cu
apă, apoi bucuria şi ea somnoroasă a izbânzii oglindite în manometre...
Dar să nu exagerez. Foarte puţine focuri s-au văzut aprinse de mâinile
mele. Am trăit mai multe încercări neizbutite în aşteptarea ostilă a celor din jur,
care aveau toate motivele să mă considere o mostră de incapacitate cronică
într-ale marinăriei. Eram singur printre ei, acordând vibraţii afective fiecărui
detaliu sonor, vizual sau mirositor, respirând în haloul lor transfigurat, fericit
că mă aflu pe mare, dar refuzându-i întregului acea finalitate necesară, activă;
căreia urma în fond să mă consacru.
Ar fi trebuit să-mi pricep infirmitatea, mai ales că erau destui dintre cei
ce-şi dădeau concursul să mă lumineze. Şcoala aceea din care s-au născut
mulţi marinari ce au adus cinste marinei române nu era un pension; cei mai
mulţi dintre profesori, înainte de a fi fost pedagogi, fuseseră ei înşişi marinari,
oameni care înfruntaseră marea şi care supravieţuiseră furtunilor şi mai ales
războiului tocmai graţie acelui simţ practic inexistent la subsemnatul. Toată
experienţa lor, toată durerea lor scrâşnită de bărbaţi ai mării care fuseseră
victime şi martori principali la pieirea unei flote îmi erau împotrivă. Fiindcă a
existat o flotă şi o dramă maritimă românească, dramă despre care ar trebui
70