Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
Autoarea deschide prin motoul ales În anul în care ea se născuse, nu
murise nimeni şi prin Prolog o atitudine de iniţiere a lectorului în interiorul
structurii artistice, îl manipulează, prin tehnici de ambiguizare, la o lectură
personalizată şi productivă: „Dimineaţa lui azi bate la poarta lui mâine,/ ceea
ce urmează e amintire/ Tremură munţii şi fierb întinsele ape,/ iubita îşi aruncă
ancora în prezentul stăpân.”
Corespondenţele ontologice şi epistemologice ale metaforei „Viaţa este
o călătorie” îşi găsesc echivalentul în acest volum. Punctul pe plecare este
reprezentat de călătorie (văzută ca o redimensionare a transformării interioare
ajunsă la ultima etapă: înălţarea). Din prima poezie, Prolog, aflăm, ca într-o
naraţiune, locul de desfăşurare „intrăm în cuvânt, intrăm în décor./ Numele
- naufragiu al sufletului, câmp de luptă,/ victorie pe care cu toţii o abjurăm./
Cuvântul - ţara în care ne vom întoarce/ după îmbătrânire”, pentru ca în ultima,
Finalul, aflăm că: „Înălţare./ Aceste cuvinte rămân/ pietrele trecerii sale.”
Lumea reprezentată este una care trebuie să fie recompusă în şi prin
toate sensurile. Astfel, instanţa lirică se supune unui număr infinit de morţi
şi învieri creative: „Renunţă la tot ce este al tău,/ şi atunci te vei naşte.” (Al
paisprezecelea cântec).
Poemele Cristianei Eso se îmbogăţesc cu note epice şi descriptive. Se
identifică în lirica ei mai multe straturi: un fond erotic, mai ales pasional, agitat
şi viguros, peste care se suprapune o lirică a seninătăţii metafizice. Iubirea
stă alături de eterna artă şi suverana moarte: ,,El:/ Istoria/ nu creşte niciodată
în afara trupului./ Am întâlnit iubita pe câmpul de luptă. (…) Trup încordare,
forţă azvârlită peste nefiinţă/ invizibil moale din coajă de ou./ Contur brodat în
spaţiul lucitor,/ lumină rămasă pe loc îmi este trupul.” (Al treilea cântec).
Îngerii rămân simboluri morale. Ei sunt reprezentări alegorice ale unor
sentimente care duc spre credinţă sau au calitatea de a o întări, atunci când
ea există: „îngerul ei: - Tu eşti dublura mea/ îngerul lui: Eu sunt./ îngerul ei: Aş
vrea să te ştiu/ întotdeauna în aproape, un fel de ego al depărtării aparţinând/
îngerul lui: - Îngere de viaţă,/ şi eu ca şi tine sunt îngerul morţii.” (Al şaselea
cântec). Angelizarea universului instaurează un peisaj dramatic: „Soldatul va
coborî/ şi va aduce firescul/ celor îngropaţi în sufletul lor./ Copilăria spală de
orice deznădejde.”
Regăsim în poemele incluse în acest volum trei tipuri de iubire: ideatică,
religioasă şi sufletească, ele ajungând a se confrunta şi confunda. Se constată
faptul că, iubirea ideatică este descrisă ca fiind provocatoare, absurdă, în timp
ce, iubirea religioasă se prezintă sub formă de cuvânt, iar iubirea sufletească
reprezintă o pierdere a controlului de sine (e.g. ,,El: - Neliniştea te înlănţuie/
când trebuie să pleci./ Ea: - Eu sunt femeia.”, Auroră). Iubirea descrisă în
aceste poeme poate fi văzută ca un mijloc de simţire a unor realităţi la care se
ajunge doar trecându-se peste gând: ,,«Sunt pasăre sau nu sunt»/ Pasărea
între aripi deschise, asediată de teamă/ spunându-şi:/ «Pot zbura sau nu pot
zbura»” (Auroră). Pe de altă parte, se poate spune că Cristiana Eso împrumută
limbajul erosului şi îl transferă, conotativ, în aria lui Agape, conferindu-i
acesteia garanţie, culoare. Erosul şi Thanatosul se confundă: „îngerul lui: - Pe
cine ai iubit,/ îl vei mai iubi, dar neştiind./ Se va înălţa spre invizibil/ şi umbra îţi
va purta tăcut./ Şi -absenţa umbrei te va întrista,/ şi vei fi rană şi nu vei suferi/
când nimeni nu va sări să-ţi apere numele.” (Al paisprezecelea cântec). Actul
de a iubi presupune moartea de sine şi renaşterea în Celălalt.
Un alt element care se regăseşte este jocul dintre a fi şi a părea: ,,Nu vei
fi surdă, dar pacea n-o vei auzi/ (...) vei şti şi nu vei înţelege/ (…) Renunţă
166