Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
La D.R.Popescu, în ciclul F, frica naşte componenta magică (frica pierderii
identităţii apare pregnant ca rezultat al diferitelor ameninţări: partidul,
epidemiile, vânătoarea, anchetele etc). Mai târziu, de exemplu în romanul
Încă de pe atunci vulpea era vânătorul al Hertei Müller, frica va naşte efuziuni
poetice (aceeaşi frică a pierderii identităţii întâlnită în obsesiva temă a
dublului inchizitorial). Iar în perioada postdecembristă, din frică se vor naşte
formele monstruoase ale imaginarului comun care bântuie încă figurile artei
postmoderne.
În romanul Hertei Müller pe care l-am amintit deja este inserată o metaforă
foarte interesantă pentru investigarea provenienţei răului. Este vorba despre
imaginea viermelui din măr, care primeşte două alternative de interpretare:
este nervertebrata formată în interiorul sau în exteriorul mărului Prin urmare,
este răul intrinsec sau extrinsec unui fenomen Iar în acest sens, considerăm
pertinentă opinia lui Silviu Angelescu, exprimată într-un interviu acordat
ziarului Lumina: ,,Îndrăznesc să spun că nu avem un roman scris în perioada
comunismului, în România, care să vorbească despre răul din om, iar mesajul
să fie atât de bine «învelit» estetic, de un adevăr care să fie atât de profund
ca la Bulgakov. Undeva, răul era plasat într-un univers din afara noastră... Nu
am avut romane în cheie spirituală, religioasă...”.
În general, în literatura obsedantului deceniu, prin apelul constant la
realismul magic, frica, deşi are de cele mai multe ori surse reale, devine o
proiecţie fantasmagorică a sumei tuturor ameninţărilor. Parazitarul vine aparent
dintr-un mediu transcendent şi se materializează într-un fenomen catastrofal,
ameninţând integritatea comunităţii, ca într-un film noir semnat de Hitchcock.
Scriitorii perioadei mizează pe diseminarea psihanalitică a diferitelor tipuri de
spaime obsesive cu un exponent exterior, care se revelează a fi de fapt frici
apărute dintr-o sciziune identitară. Deşi sursa adevărată este identificată, ea
scapă unei observaţii în profunzime, fiind preferat nivelul psihologiei maselor
în detrimentul focusării asupra experienţelor individuale. După cum afirmam
şi mai sus, semnificative pentru acest segment literar şi pentru arealul lui
istoric sunt mulţimile, constituirea lor şi fenomenele care le vectorizează.
Contagiunea este unul dintre acestea, funcţionând rapid în misiunea ei de
lansare şi de propagare a unui zvon, a unei epidemii, a unei spaime etc.,
în multiplicarea infinită a unor voci egale şi anonime, după cum amintesc şi
principiile lui Elias Canetti.
În anii ‘80 figurile singularităţii şi fantasmele personale vor domina scenele
lumilor ficţionale. La I.D. Sîrbu, demonii îşi fac apariţia înaintea unei eveniment
cotat drept periculos, râd şi se distrează la povestirile personajului, participând
activ la constituirea unei dimensiuni imaginare comico-groteşti, care se insinuează
în spaţiile libere ale unui prezent cu note tragice. La Herta Müller, umbra
care nu-i mai aparţine individului este metafora care concentrează conştiinţa
schizofrenică, alienarea, şi anxietatea. Este factorul care declanşează ruptura
definitivă. Imaginea substituţiei agentului de Securitate cu umbra unui individ
este cu atât mai dramatică cu cât umbra cumulează, la nivel psihanalitic,
partea cea mai arhaică şi mai obscură a psihismului uman, tot ce este mai
primitiv, mai bestial şi mai violent în natura umană. Confiscarea acesteia şi
întruparea ei în agenţii statului este suficientă pentru imaginarea dimensiunii
monstruoase a acestei dedublări.
Tenebrele individuale devin apoi tenebre colective, exteriorizânduse
persoanei şi căpătând statut independent şi permanent ameninţător.
Latenţa aspectelor celor mai terifiante ale fiinţei devine potenţă activă,
154