Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

tăi/ îţi voi scrie din nou versuri de dragoste”, aminteşte de horaţianul: „Exegi
monumentum”. Varza se înscrie în poezia „laudelor roadelor” pământului. Stelele
devin metafore pentru tastele maşinii de scris. Motive şi mituri îşi găsesc
firescul în corporalitatea volumului. Un motiv este cel al oglinzii (Oglinda) cu
trimiteri şi în alte poeme. Oglinda poate fi o reflectare a conştiinţei, a „dublului”
opus. Ideile, semnificaţiile sunt diferit înţelese, au propria lor istorie, plină de
„aventuri” (v. Mircea Eliade - Drumul spre centru). Scriitorii, poeţii mai ales,
au apelat în reliefarea zădărniciei indivizilor care au cunoscut mare putere,
crezută fără de limite, sau a vanităţii lumii, la această metaforă. Paul Sârbu o
proiectează ca pe o reacţie total ostilă violenţei: „Oglinda în care se bărbierea,/
În care se farda Neron/ a devenit deodată agitată, tulbure, refractară,/
ca o mare însângerată,/ pe vreme de furtună, înecându-l...” Fără să fie o
constantă a cărţii, poezia politică şi socială îşi face simţită prezenţa. Este un
protest poetic politic constatator, situat într-o dinamică descendentă, de la
starea declarativă revoltată, la aceea de resemnare: „Poeţilor nu le rămâne/
decât să-şi dea foc/ În faţa statuii lui Eminescu .” (Întoarcerea mancurţilor)
ori: „Îar cârpa aceasta -/ viaţa cu care le-am lustruit pantofii/ şi apoi podeaua/
în muzeul cu false statui -/ o lăsăm acum moştenire/ glumind, puţin jenaţi...”
(Statuile...) O uşoară tentaţie de radicalizare se observă în două poeme de
vagă nuanţă parabolică. Necunoscutele victime ale revoluţiei postdecembriste
timişorene demonstrează noaptea pe străzile acestui oraş pentru „condiţii
postume civilizate”: „câte un locaş de veci/ cu coşciug/ şi câte un cadavru/
pentru fiecare!.../ vechile, tradiţionalele noastre/ favoruri/ cu care începuserăm/
să ne obişnuim!...” În Vânătorii deveniseră inutili... sunt amestecare ca-ntr-un
creuzet, pentru o nouă alchimie, mituri (cel estetic) şi motive (al vânătorului
devenit vânat), al nocturnului, când se iese din realitate pentru a se intra
în lumea poeziei. Finalul consemnează inutilitatea creaţiei prin chiar voinţa
creatorului, datorită autocenzurii impuse...
Două sunt modelele lirice ale volumului, aflate în opoziţie, fără ca unul să
fie continuarea, drept consecinţă, a celuilalt: al iubirii şi al morţii. Ceea ce le
situează pe acelaşi plan ţine de intensitatea sentimentelor. Atâta încărcătură
a durerii ce se construieşte într-o comună estetică! Prea puţin dintre imaginile
galante ale liricii erotice consacrate întâlnim în „poemele-jurnal” ale lui Paul
Sârbu . În Nopţile Deltei, povestea de dragoste, căreia i se adaugă şi câteva
texte, e retrăită prin lectura „vechilor tale scrisori/ care-mi luminau faţa/ ca
nişte fulgere în pustiu...” E un pretext uzitat îndeosebi în proză, dar personalizat,
estetic; eul liric proiectându-ne un film ale cărui secvenţe se întipăresc
pe retină într-o imagine unică, memorabilă. Poemele ciclului vizează un tip
de invenţie progresivă. Secvenţele se dezvoltă crescendo, cu mici tăieturi
menite să intensifice sentimental şi să-i confere ciclicitate, ceea ce ţine de
intenţia realizării unităţii prin dezordinea şi opoziţia ei. Toate sunt trăiri fireşti,
se păstrează încrederea alimentată, ocrotită şi purificată de „vechile ritualuri” şi
forţa logosului. „Şi totuşi, eu, încă aici,/ mai practic străvechi ritualuri!/ Demult,
fără să ştii am adunat pământul/ de sub tălpile tale!/ l-am descântat / apoi
l-am pus în glastre:/ am răsădit/ trandafiri/ iasomie,/ idoli -/ cu care vreau să
te readuc/ prin vraja lor,/ şi puterea cuvintelor/ aici, în deltă,/ în lungile nopţi
de iarnă...” Se forţează păstrarea beatitudinii prin contemplarea unei imagini
iluzorii. Un leitmotiv ce sfâşie brutal trăirile utopice şi-l readuce în cele reale,
ce deschide, străbate şi închide întreg poemul, menţinând temperatura unei
atmosfere care frizează tragicul, este „în lungile, nesfârşitele nopţi de iarnă,
în deltă” .
Ex Ponto nr. 3, 2011
157