Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

se află un dispozitiv lingvistic paranoic care este capabil să separe Legea de dorinţă
datorită aportului unei pedagogii ucigaşe, delirante şi a sentimentul vinovăţiei; în loc să
se transcrie în mod echivoc pe versantul discursului nevrotic se înscrie în certitudinea
registrului psihotic.
30. Cfr. E. Cioran, „Renunţarea la libertate”, Vremea, anul X, nr. 480, 21 martie
1937. Despre influenţa infamă a figurii lui Hitler în scrierile lui Cioran a se vedea studiul
original semnat de F. Rodda, Cioran, l’antiprofeta. Fisionomia di un fallimento, Milano,
Associazione Culturale Mimesis, 2006, pp. 79 - 112.
31. Scrisoarea lui E. Cioran adresată lui P. Comarnescu de la Berlin în 27 decembrie
1933 este cuprinsă în Manuscriptum, cit., p. 234.
32. Idem.
33. E. Cioran, Quaderni, cit., pp. 423 - 424.
34. Ibidem, p. 918.
35. În Cahiers se poate citi: „Eugène Ionesco, căruia într-o lungă conversaţie telefonică
despre Garda de Fier, i-am spus că simt un fel de ruşine intelectuală pentru că
am cedat farmecelor ei, îmi răspunde pe drept că am «picat» pentru că era o mişcare
«totalemente folle»”. E. Cioran, Quaderni, cit., p. 767.
36. E. Ionesco, Notes et contre-notes, Paris, Gallimard, 1966, pp. 277 - 78.
37. Cioran scrie în legătură cu Legionarii: „Destinul lor era să dea tocmai acestui
eşec intensitatea şi orientarea pe care ţara mea nu le avea”. E. Cioran, Mon pays, ediţie
îngrijită de S. Boué, Bucureşti, Humanitas, 1996. p. 133. În Cahiers, în care sunt numeroase
pasajele cu privire la Legiune se pot întâlni observaţiile, destul de semnificative:
„Acestea le datorez Iron Guard. Consecinţele pe care a trebuit să le suport pentru o
simplă exaltare tinerească au fost şi sunt atât de disproporţionate încât în continuare
mi-a fost imposibil să devin campionul vreunei cauze, poate chiar inofensive sau nobile
sau Dumnezeu ştie cum. Este bine să plăteşti mult o nebunie de tinereţe; în continuare
eşti scutit nu doar de deziluzie”. E Cioran, Quaderni, cit., p. 782.
38. De fapt, întrebarea subiectivă a lui Cioran nu trebuie pusă doar la nivel sociologic
sau psihologic, ea referindu-se mai ales la dimensiunea etică. Nu este vorba nici
de a-l dezvinovăţi pe Cioran atribuindu-i un deficit de natură biologică, nici de a atribui
responsabilitatea gestului său politic exclusiv factorilor istorico-sociali. Întrebarea este
mult mai complexă şi priveşte excentricitatea subiectului dorinţei.
39. Dacă se suspendă pentru o clipă (dar oare se poate face acest lucru cu adevărat)
chestiunea morală, ceea ce se poate spune, este că Cioran, poate, nu s-a
îndepărtat niciodată de datoria etică, care înseamnă să aducă mărturii, să scrie şi să
se relaţioneze într-un anumit fel cu lumea prin intermediul cuvântului, preferând lipsa în
sprijinul propriilor spuse. Filozoful transilvănean a confirmat pentru toată viaţa această
eroare istorică, această rătăcire subiectivă de partea realului, şi a fost poate capabil
să identifice la timp, poziţia pe care subiectul dorinţei îl ocupă pe domeniul Celuilalt
simbolic. Scrisul pentru Cioran nu a fost numai un instrument de eliberare pentru a nu
înnebuni, după cum a declarat încă de la apariţia primelor sale articole în tinereţe, ci a
fost o modalitate de a aborda realul care a apărut în cruda dimensiune a inconştienţei,
a nonsensului, a lipsei Celuilalt şi a subiectului însuşi. Se pune problema inserării chestiunii
scriiturii lui Cioran în ceea ce Lacan spunea că este „etica de a spune bine”, adică
încercarea de a pune în rezonanţă folosul simptomatic cu acordul cuvântului şi deci în
încercuirea, restrângera în domeniul cunoaşterii a ceea ce nu se poate spune, adică
ceea ce sistemul ideaţional dominant, fondat într-o manieră defensivă pe compromisul
între cultură şi natură nu permite să fie spus. Restul ţine de psihologie, sociologie, şi la
limită de drept, nu priveşte etica. De aceea chestiunea subiectivă a lui Cioran din acei
ani trebuie să rămână deschisă şi să continue să aducă mărturie despre încărcătura
copleşitoare a neliniştii şi a rătăcirii.
40. E. Cioran, Quaderni, cit., p. 840.
Ex Ponto nr. 3, 2011
105