Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

les mythes de la fable, l’attrait qu’il eprouvait pour la poesie symbolique de la
Bible” şi arătând că expresivitatea culorii este „partea originală” a talentului
său, iar „măreţia morală” ţelul suprem al aspiraţiilor sale.” 1
Gustave Moreau este considerat ca unul dintre părinţii fondatori ai simbolismului,
socotit decadent sau simbolist avant la lettre, recuperat ulterior
ca precursor al suprarealismului de către André Breton. Pictura lui Moreau
se află la intersecţia picturii romantice, picturii academice şi a noii sensibilităţi
artistice care va ecloza la sfârşitul secolului în mişcarea simbolistă şi în ceea
ce particular s-a definit ca decadentism sau stil al decadenţei, mai puţin în
artele plastice, cât în literatură. Moreau preia tradiţia romantică de la Chassériau,
detectabilă în opinia lui Rodolphe Rapetti prin „une prédilection pour
les sujets violents ou troublés” 2 însă această violenţă face un acord perfect
cu temele decadente unde violenţa apare insidios, cel mai adesea conotată
sexual, fără grandilocvenţa romantică din tablourile lui Delacroix precum La
mort de Sardanapal (496 x 395 cm, 1827), pictor care la rândul său serveşte
de reper lui Moreau. Scena de dezastru somptuoar, grandios care asigură
climaxul căderii marilor imperii pentru care pictura lui Delacroix este reprezentativă
se regăseşte în diferite registre, cel romantic cu pictura deja amintită,
cel academic cu pictura lui Thomas Couture, Romanii decadenţei (1847) -
care a cunoscut un succes deosebit -, dar şi în cel decadent cu pictura unui
Rochengrosse, Moartea Babilonului (1901) şi putem aminti aici şi La Mort de
Mithridate (Muzeul Naţional de Artă al României) a lui Michel Simonidy. Tema
circulă în epocă şi este proiectată fie asupra lumii romane, fie pe baza unei
tradiţii romantice orientalizante asupra unor civilizaţii dispărute, exotice.
Moreau se detaşează de pictura istorică a cărei coerenţă o subminează
şi, după Rodolphe Rapetti, aici se află punctul de articulaţie al unei mutaţii
profunde în tablourile sale. Punctul de dispersie al acestei coerenţe îl constituie
un sincretism stilistic care se face ecoul unui mixtum compositum mitologicoesoteric.
Pictorul nu este interesat de construcţia minuţioasă a unor scene
istorice, ci de spaţii exotice, imaginare, întrebuinţând elemente disparate ale
unor mitologii care nu au aproape nimic în comun în afara unui simbolism
difuz şi pletoric.
M. Bengesco opinează că Moreau rămâne profund îndatorat picturii
quatrocentiştilor şi a veneţienilor Carpaccio şi Bellini, iar de la primitivi îl influenţează
somptuarul şi fastul decorativ în pictură, fapt pe care-l reflectă şi
personajele sale mitice: Europa, Pasiphae, Elena, Sapho, Muzele, Menadele
etc. Decorul devine la Moreau extrem de important, el nu joacă doar rolul
de fundal, ci se insinuează ca prim-plan. O construcţie artificială, himerică,
sincretică, un spirit al emblemelor întreţesute într-o tapiserie complicată, decorativismul
lui Moreau contribuie la proiectarea într-un plan atemporal a unor
întâlniri exemplare, enigmatice. Această atracţie pentru arabesc, artificios,
abstrus, excesiv configurată stilistic pe care o semnalează şi M. Bengesco
relevă o caracteristică decadentă, mai ales când realizăm conexiunea cu
temele predilecte ale tablourilor sale şi cu efeminarea personajelor masculine,
androginia fiind numitorul comun al majorităţii reprezentărilor masculine:
Orfeu, Oedip, Prometeu etc. „Son principe de la richesse nécessaire (s.n.)
prédomine surtout dans ses oeuvres de petits dimension; il fut influencé
par les primitifs, qui plaçaient leurs personnages, le plus souvent, dans des
espaces chimériques et les entouraient de ce qu’ils voyaient autour d’eux de
plus rare et de plus curieux. Gustave Moreau disait qu’une peinture devait
être rehaussée de toutes les beautés qui tombent sous les sens de la vue;
Ex Ponto nr. 3, 2011
183