Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

modul în care lumea aceasta eludează legile optând pentru o libertate care
le ţine existenţa la limită.
Mediul care i-a creat este mahalaua şi nu istoria, iar creatorul anonim şi
colectiv a devenit lăutarul atras mai mult de senzaţional decât de eroic, un
observator în atitudine mimată, patetică. De altfel, există un mod histrionic
de a mima afectat, banalul, cânticele trebuind acompaniate de o gesticulaţie
excesivă, de pantomimă grotescă. Realitatea care i se descoperă este revelaţia
lui şi ea trece înaintea literaturii. Aplecarea spre o lume marginalizată
îl împiedică să-i sesizeze grotescul. Cantabilitatea creează o muzicalitate
minoră în registrul romanţei, al şansonetei franţuzeşti.
Însemnele acestei lumi sunt poza emfatică, patetismul, gesticulaţia stridentă,
sonoritatea şi nu muzicalitatea. Miron Radu Paraschivescu dă lustru acestei
poezii minore, în căutarea unei celebrităţi facile şi efemere, şi îşi deserveşte
talentul căci îşi ţine temele doar în registrul minor al cântecului de mahala
fără propensiuni spre alte zone. Spirit labil, cu multe complexe misterioase,
el se manifestă zgomotos şi vehement, uneori indiscret, din dorinţa de a se
disocia, de a ieşi în evidenţă definitiv şi furtunos.
Omul balcanic ca unitate a contrariilor amestecă binele cu răul, melancolia
şi luciditatea, energia şi moleşeala. Efigiile sunt desenate în notă comică sau
mimat-tragică. Lumea din Cânticele ţigăneşti e departe de acest prototip,
ilustrând limitele lui homo duplex. El ştie să vieţuiască la limită, oscilând între
graniţele lumii căreia îi aparţine şi ale lumii spre care aspiră fără curajul de a
se avânta în necunoscut.
Călătoria pe care el o face permanent în spaţiul care-l consacră implică
sensul unei iniţieri prin revenire şi stabilitate. Acest personaj pare un Ulise
sedentarizat, intrat în rutina propriei existenţe şi desolemnizat de banal. Drumul
pe care-l străbate este o imagine, dar nu şi un simbol, o rătăcire, un fel de
oglindă a destinului, o rătăcire în cerc sub presiunea unui fatum ignorat.
Pentru filosofii culturii, balcanismul era mai puţin o forţă conservatoare
şi mai mult una de rezistenţă. Satul este pentru aceştia un centrum mundi,
echivalând cu veşnicia, căci este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit.
Mitologia aceasta are măreţia ei prin dimensionarea metafizică a existenţei,
presupunând un destin înţeles şi integrat cosmic.
Lumea lui Miron Radu Paraschivescu se constituie la periferia unui centru
urban fără aspiraţii metafizice, având un destin derizoriu. Mitologia pe care o
creează are toate elementele precarităţii, prizonieră a propriei istorii. O lume
a efemerului, supusă zădărniciei, trăind voluptatea clipei.
„De-aia strig în gura mare:
Poat’ să spuie cât o vrea
Filozoful nu ştiu care,
Cum că viaţa nu-i grozavă;
Eu o ţin mereu pe-a mea:
Că de moarte, nici o grabă!”
Desigur că această lume de clar-obscur are o filosofie de viaţă, modelată
de atitudinile inconsecvente faţă de spectacolul lumii şi al existenţei. Practic,
lumea aceasta nu este interesată de conceptele înalte ale existenţei, de morală
în sens înalt civic. Ei se situează în afara moralei sau sunt străini de orice
noţiune de morală preocupaţi cum sunt de fericirea lor. Egoismul amoral intră
în plămada fibrei lor structurale. Nestatornicia, poltroneria, predispoziţia spre
Ex Ponto nr. 3, 2011
121