Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
pictor, mi-a prins faţa, orientându-o spre lumina ce pătrundea prin uşă şi s-a
depărtat ca să o vadă mai bine.
– Ce-ai mai crescut! – vocea îi era subţire şi foarte înceată.
– De mult nu mi s-a spus aşa. În afara de aceasta eşti mai mare decât
mine cu doar cinci ani.
Rudenia mea cu Sabazius nu se pomenea în familia noastră de obicei,
iar în ultimele cinci minute acest fapt îmi era amintit în orice chip. A dat din
cap, făcându-mi semn să-l urmez în birou. Am ezitat.
– Jos e un om culcat pe canapea. Nu cumva îi este rău
– Ah, acesta trebuie să fie Silen. A întrecut puţin măsura aseară. S-a pilit
de-a dreptul. Nu cumva a vomat
– Cred că nu. E Silen, deputatul
Pentru Sabazius răspunsul era atât de evident, încât nu a făcut efortul de
a-l confirma. Încăperea în care am intrat era goală, cu mici excepţii. Mijlocul
era ocupat de un birou grandios pe care stătea conectat un laptop şi câteva
sticle de vin cu diverse etichete. Lângă perete erau aranjate trei statui de
marmură. Feţele lor – una fără nas – erau împietrite într-o perfecţiune chinuitoare.
Trupurile lor de marmură parcă se încovoiau sub presiunea unui vânt
năprasnic, ce suflă din faţă şi muşchii lor se profilau atât de lin că mă aşteptam
la pipăit să fie calzi. Prima statuie nu avea mâini, a doua – picioare, iar a treia
îşi pierduse totul în afară de tors.
Cred că în timp ce le priveam mi-am dat seamă că nu suntem singuri. Lângă
şemineul gol de la peretele opus stătea o femeie cu părul închis la culoare,
care până în acest moment nu a scos nici o vorbă. Ochii îi erau împrejmuiţi
de gene negre şi dese. Îmi aminteau coroniţele de Crăciun cu un clopoţel
argintiu la mijloc. Mă observau fără să clipească, parcă numai ea avea dreptul
de a mă privi, iar eu pe ea – nu. Părul îi cobora în serpentine pe lângă faţa-i
palidă. Am întins mâna să ating una din statui şi ea s-a interpus între mine şi
ele. Aşa o reacţie rapidă nu am văzut nici la lucrătorii muzeelor.
– Persefona, calmează-te, noi suntem rude.
Ea s-a dus în spatele lui şi a început să-l maseze. Sabazius s-a lăsat în
mâinile ei ca o pisică. Persefona l-a contrazis, adică, el nu este omul care
să-i laude ei relaţiile de rudenie, timp în care nici pentru o clipă nu şi-a luat
ochii de la mine. M-am simţit în centrul unei scene domestice la care nu eram
prevăzut. Am privit în jur căutând unde să mă aşez, dar Sabazius ocupase
unicul scaun din birou. Am pipăit faţa îngrijorată a uneia dintre statui.
– Sunt veritabile
– Anul trecut le-au dezgropat. Au stat sub pământ peste două mii cinci
sute de ani. Îmi plac foarte mult, mă liniştesc. Uneori chiar mi se pare că vor
să-mi spună ceva.
– Şi ce anume
– De unde să ştiu, încă nu mi-au spus nimic. Tu cum o mai duci, eşti
mulţumit.
Sabazius, este clar, avea înclinaţia de a face salturi mari de la statui la viaţa
mea personală, dar eu nu puteam să-l urmez într-un asemenea ritm în mijlocul
relaţiei noastre neaşteptat de reînnoită. Nu că aveam ceva împotrivă.
– În ce sens
Sabazius a prins mâinile Persefonei, sugerându-i astfel să se oprească.
Pentru o clipă ei au făcut un schimb de priviri în care se citea încredere, îngrijorare
şi singurătatea ultimilor doi oameni, rămaşi după un cataclism mondial.
– Păi, aşteptam ca tu să-mi spui. Nu ştii ce te face mulţumit
84