Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Iar, după ce-au cărat cam tot ce era de cărat de pe deasupra, la vedere,
s-au apucat (Dracu’ i-a-nvăţat!) să dezgroape şi temeliile neşte pietroaie patrate
de marmură, lustruite ca sticla şi pline de înscrisuri, de flori şi de chipuri,
aduse de-alde Pazvante Chioru de pe la Histria, de la Vicus Celeris sau, mai
de-aproape, de la Caraharmanu’ nostru.
Asta pân-a venit archeologii de la Constanţa cu-o dubă albastră, ca la
poliţie, şi-a început să cerceteze, pe rând, toate gropanele ce le făcusem noi
p-acolo. Adică, mai mult se văicăreau, se închinau şi-şi scuipau în sân:
― Ce-aţi făcut, bă, aţi distrus Patrimoniu’ Naţional!
― Păi, nu l-am distrus, l-am recuperat! râdea nea Papin.
Dar ce să vezi!, pe urmă toţi domni-ăia şi vreo două doamne, care era tot
cu ei, s-a-mprăştiat prin sat şi-a-nceput să cerceteze toate zidurile, trotuarele,
cuptoarele şi potecile, ca să recupereze ei tot ce-am cărat noi dup-acolo. Şi
unde vedea vro piatră mai albă sau mai lustruită, punea labele-n şolduri:
― Ia scoate aia d-acolo!, zicea. Aşa! Da’ şi p-aia rotundă dă sub coteţ!
Iar dac-aveai ghinionu’ ca pă piatr-aia să scrie ceva, atunci îţi dărâma tot
gardul şi jumate acareturile. Că, în marchiză, la Gâgă a lu’ Balamuc a găsit
o piatră pătrată cu-n călăreţ d-ăla cu fulare la gât. Cavaleru’-Drac!, cum îi
zicea ei. Aşa că i-a dărâmat casa dă tot şi-a dormit, în noapte-aia, cu vaca.
Păi, bine i-a făcut, zău! că ăsta cărase cu şapte mâini şi cu zece picioare,
ca cârcâiagu’.
Da’ ei n-avea dă un’ să ştie că tot satu era plin dă călăreţi d-ăştia dân
piatră cioplită, că femeile îi punea cu faţa-n jos în bucătărie şi spărgea oase
pă ei sau toca mărar şi pisa usturoi, după sitoaţie.
Acum, ca s-o spui p-a dreaptă, aveam şi eu, bine dosiţi, vreo zece bani
d-ăia cocliţi şi-o statuie-momâie din argilă arsă-n coptor, cam cât un pui de
mâţă, aşa, da’ nu le’or găsit. Da’ la vecinu’ Nelică a dat peste castronu-ăla
din cărbune cu trei picioare cu care dădea el boabe la gâşte.
Aoleu! aoleu! aoleu! Pagubă-n ciuperci!! Să vie poliţia! Poliţia! Siguranţaaa!!!
Şi l-a bătut o săptămână, la poliţie, ca să spună unde l-a găsit, câte-a găsit
şi câte mai era p-acolo. Că, pasămite, castronu-ăla era dă’ mai dânainte d-a
face Dumnezeu lumea. Dacă n-o fi fost chiar luleaua lu’ Dumnezeu sau tichia
lu’ Nichipercea! Păi, dar aşa cum!
3
Şi cre’ că, până la urmă, ne demola pe toţi, tot satul, dacă pe la începutul
lui mai, cerul de la miază-noapte nu s-ar fi bobotit negru-vânăt-tăciune şi n-ar
fi început un vânt d-ăla rusesc, cu praf roşu, cu nisip şi cu pleavă dă iarbă
şi cu cenuşă dă cetăţi îngropate şi cu scântei dă la cazanele cu zmoală dân
iad. Că umblam, toţi cu toţii, cu capetele-nfăşurate-n ştergare şi-n preşuri, ca
balibanii-ăia dân filme, nepoate!!
Adică, stai! Că la-nceput a venit numa un praf roşu, cam cum îi cărămida
aşa, da’ vechi şi ruginit şi clisos, că venea tomnai dă la Enisala şi dă la Măcin,
unde-a putrezit până şi munţii! Că lumea asta a noastră e bătrână dă tot,
nepoate, şi să bâţâie dân toate închieturile. C-a putrezit, uite, şi stâlpii care-o
mai ţâneau peste ape!
Pe urmă, vro cinşpe zile la rând, s-a umflat, s-a întărâtat şi s-a îndârjit haralia-vântoaselor
lumii, c-a cărat peste noi toate frunzele pălite şi toate cioturile
şi toţi ciurlanii dân bălţi, de nici nu te mai vedeai om cu om. Iar casele, dân
Ex Ponto nr. 3, 2011
67